Dacă încercăm să ne explicăm apariția universului și, implicit, a omului, ne vom duce atât de îndepărtat în trecut, încât encefalul nu mai face față și se închide, ca o poartă, dinaintea momentului inițial, a cărui imagine ar fi trebuit să ni se transmită genetic.
Din punct de vedere logic, universul nu ar fi existat (și, totuși, e! – M. Eminescu), pentru că, din ce să fi explodat? De unde a „venit” primul fir de praf? E posibil ca nimicul (vidul) să fi devenit atât de puternic, să se fi întărit în sine, încât să fi produs implozie, iar cosmosul, dimpreună cu noi, să se fi situat, pe o axă, luată reper în demonstrație, în dreptul numerelor, notate cu minus, în matematică și să-și fi făcut apariția pe ușa din dos.
Dacă aderăm la creaționism, totul capătă contur, deși, la fel de simplu, este să negi, dar te împiedică întrebarea: Ce facem cu Iisus? (care a existat!).