Domnișoara Bumbaru, fiica boierului, a locuit într-una dintre casele familiei, de la oraș. După instaurarea comunismului, i-au fost aduși mai mulți chiriași care, și după Revoluție, au tras nădejde, pe diverse căi, să le rămână lor imobilul.

Pe domnișoara Bumbaru am cunoscut-o, după 1990, când era destul de în vârstă. Își ducea traiul în aceeași cameră, în care o „exilaseră” (în propria casă) comuniștii. Încă o tolera pe una dintre chiriașe, o femeie care juca un rol de nebun, de robot programat să o spioneze. Oricum, domnișoara avea obsesia că este, în continuare, urmărită de securitate, iar comportamentul acelei femei, care a scos capul pe ușă, când am apărut eu și tata, îi sporea temerile.

Când am intrat în casă, atenția mi-a fost atrasă de scara imperială, ca o imagine amplă a ADN. Nu am explorat camerele de la etaj, întrucât domnișoara, slăbuță, măruntă și energică, însă distinsă, ne-a invitat în bucătărie: „Am sobă pe gaz, dar nu o aprind, din cauza costurilor mari”. Ne-a povestit despre momentul părăsirii în fugă a conacului, într-o noapte, cum a fost exmatriculată de la facultate, pe criterii politice… Am întrebat-o cum a rezistat, din punct de vedere moral, schimbării fundamentale din viața familiei, când au fost obligați să dea luxul pe austeritate: „Când ne naștem, avem mâinile goale, când murim, la fel – la aceste vorbe ale bunicii mele m-am gândit”. Replica mi-a adus, instantaneu, în memorie ideile iluministe din Contractul social de Jean Jacques Rousseau.

De la geam, se vedea grădina: în mijloc, străjuia un brad înalt. Perspectiva mi-a inspirat liniște, siguranță. M-am așezat, în imaginație, pe banca de fier care se întrezărea ca o punte între timpuri.

La plecare, domnișoara Bumbaru mi-a oferit o carte (despre… securitate). Era atât de încântată că s-a încumetat cineva (era prin 92, 93, cred) să înfiereze scopurile și metodele respectivei caracatițe, încât a surâs. Cartea (rămasă la mine) este singurul obiect din acel timp al vizitei la o fiică de boier. Momentele acelea au dispărut, de parcă nu ar fi fost. Imaginea grădinii, înregistrată de retina mea, s-ar fi stins, în mod nedrept, în neant sau în umbra hotelului care a răsărit în loc, dacă nu aș fi extras-o de acolo, cu o mână de cuvinte.

Dacă aș fi uitat de acea zi, cartea mi-ar fi vorbit, iar, dacă aș fi și uitat și nu aș fi avut nici volumul, ce ar mai fi rămas? Rotirea eternă și fără vuiet a planetei, cum se tot zărește din spațiu.