Bâlciul străvechi de la noi își are originea într-un morav turcesc.

Pe una dintre străzile mărginașe, aveau loc demonstrații de acrobații. Prinși de cabluri elastice, gimnaști de circ sau turiști (care plăteau pentru distracție) se înălțau în sărituri amețitoare, spre marea mirare a trecătorilor. În carusel, copiii strigau de dragul de a fi contemplați pe caii de lemn (cu frâuri multicolore, prevăzute cu ținte aurii), ca luptătorii lui Ginghis Han. Aerul cald mirosea a vată pe băț și a alviță.

După ce am trecut de acest spațiu al întoarcerii în timp, a cărui vizualizare îmi invoca melodiile Mariei Tănase, am ajuns la o tarabă, din spatele căreia, un negustor tânăr, cu mustață, vindea scoici. Am comandat câteva – nu mâncasem niciodată scoici. Imediat ce am pus gura pe carcasa uneia, mi s-a făcut o sete imensă (în mod instantaneu), pe care nu aș fi potolit-o cu apele niciunui fluviu – atât de condimentat era preparatul culinar. Cel mai important devenise pentru mine, în acel moment, un strop de apă și nu-l găseam nicăieri. Din instinct sau nu știu de ce, am aruncat scoica în Marea Marmara.

Am trăit o ironie indescriptibilă: în stânga, se întindea marea, cât vedeau ochii, iar eu muream de sete. Pentru prima dată, l-am înțeles pe Setilă – eram fratele lui! – și tot pentru prima dată, invidiam vietățile acvatice pe care mi le imaginam sătule de apă, fericite peste măsură. La câțiva pași, oamenii locului beau ceai, din acele păhăruțe înguste la mijloc. De la primul magazin, întâlnit în cale, am achiziționat o sticlă mare de apă plată. Făcusem broaște în burtă, de la atâta băut, și tot continua să-mi fie sete.

Luna turtea casele – atât de mare și de proximă pământului este în Istanbul – și aspiram să fiu o picătură de apă pe suprafața ei și să mă dizolv în cosmos, numai să nu mai fiu captivul senzației de insațietate care mă cuprinsese ca o mare.