În casa unde se spune că și-a dat duhul Maica Domnului, am simțit tristețe, care nu știu de când s-a instaurat acolo, fie din momentul sfârșitului Preacuratei, fie în timp, de la sufletele împovărate ale vizitatorilor. Bine zidită, cu temelie mai veche de două mii de ani, casa era cufundată în umbră și în liniște, ca vechile conace descrise de Balzac.

În unele puncte din acel spațiu, a cărui natura luxuriantă făcea legătura cu paradisul, părând un segment coborât din cer, se regăseau statuete care întruchipau diverși apostoli ai creștinismului. Pentru a dobândi energie pozitivă, le-am atins, cu fidelitatea aceluia convins că este văzut și ajutat, din văzduh, de suita de îngeri.

Pe suprafața panoului (fixat pe gard), mișcau, discret, ca fluturi, în adiere, sute de bilete care conțineau dorințele cele mai mari ale credincioșilor. Plin de încredere, am scris și eu una, de anvergură în domeniul literar; încă aștept să se împlinească.

La plecare, eram sub imperiul indignării, fiindcă nu-mi explicam de ce un asemenea simbol, casa Fecioarei Maria, nu se regăsește într-o țară eminamente creștină.