Sfântul Andrei a venit într-o țară, ai cărei locuitori susțineau că-l văd pe Zamolxis, motiv pentru care moartea nu-i speria, fiind convinși că vor ajunge, imediat (prin moarte), în lumea mirifică a zeului lor; și, totuși, Sfântul Andrei a reușit să-i creștineze. Pentru învățătura nouă, despre care vorbea, putea fi ucis, totdeauna subiectele religioase trezind pasiune exacerbată, cu atât mai mult, în vremea aceea, când tutela zeului dacic era atât de puternică…

Însă i-a convins, datorită grației divine de care a avut parte, la fel ca toți misionarii creștini, mai ales cei din primul val.

Am fost la peștera Sfântului Andrei, loc, probabil pustiu, la vremea sosirii lui în Dacia. S-a ridicat și o biserică, alături. În contemporaneitate, se face pelerinaj, de către credincioși.

Înăuntrul peșterii, care purta urmele activității religioase a sfântului, am încercat să identific starea acestuia și gândurile care i-au străbătut fruntea; să fi știut că, a doua zi, trebuie să merg în satul învecinat, pentru a le vorbi oamenilor, înarmați cu arc și fascinați de Zamolxis, despre cu totul altceva, decât viul lor cult, m-aș fi inhibat și aș fi preferat să-mi duc traiul primitiv, oricât de bun mi l-aș fi putut face. M-aș fi îngrijit de focul de peste iarnă, mi-aș fi asigurat hrana zilnică – aceștia ar fi fost parametrii existenței mele, pe care i-aș fi depășit, numai dacă aș fi avut un imbold extraordinar, primit de la Dumnezeu, imbold pe care, sunt încredințat pe deplin, Sfântul Andrei l-a primit, după cum se menționează și în Biblie. De asemenea, tot prin har divin, a învățat repede limba în care le-a propovăduit, iar cuvintele rostite erau de la Dumnezeu, răsfrângere a logosului care a înființat universul.

Nu se menționează nicăieri niciun protest la adresa Sfântului Andrei, din partea băștinașilor, fapt care, încă o dată, îl situează pe patriarhul bisericii creștine (la noi) în rândul celor care au fost coordonați și animați de către Duhul Sfânt.