„Caesar” este un cognomen (o poreclă) care însemna „chelul”. Când germanii îl vedeau pe Caesar conducând armata, strigau înspăimântați: „Kaisar!” (Chelul!); de la cognomen, „Cezar” a ajuns renume, un atribut care desemnează măreția unui conducător, pe rege însuși.

Caesar, personajul istoric, a fost un geniu militar și literar, care prin jurnalul de campanie, intitulat Commentarii De Bello Gallico, a pus bazele limbii latine clasice: dintr-o frază, enunțată clar, înțelegi totul.

Caesar a intenționat să devină dictator (să dețină puterile militară, politică și religioasă): de aici, opoziția senatorilor romani, adepți ai republicii, opoziție soldată cu uciderea lui Caesar la idele lui martie (44 î.Hr.). Între cei care au complotat și l-au lovit cu pumnalul, s-a aflat și Brutus.

„Și tu, Brutus?” – a exclamat Caesar la vederea acestuia (despre care se credea că îi este fiu). Înainte de a-și fi dat ultima suflare, Caesar și-a acoperit chipul cu mantia, pentru a nu i se observa schimonoselile de la durerea provocată de înjunghieri.

După asasinarea lui Caesar în Senat, a urmat un război civil între Octavian și Marc Antoniu (primul – nepotul, al doilea – susținătorul lui Caesar), încheiat printr-un armistițiu greu de înțeles: pentru a-și fi asigurat loialitatea, cei doi combatanți au întocmit o listă cu zece dintre cei mai buni prieteni ai lor (pe care i-au sacrificat).

Octavian Augustus a devenit împărat și a instaurat perioada de aur a imperiului, de bunăstare și de pace. Artele au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Se spune că, pe vremea acestui mare împărat, societatea omenească era, în privința armoniei, egală aceleia care ar putea exista în cer („precum în cer, așa și pe pământ” – atunci a fost), însă toate aceste lucruri s-au declanșat de la voința unui om, precum Caesar, de a fi schimbat ceva în ordinea lumii, de a-i fi acordat un impuls, spre a-și fi ilustrat propria-i viziune în istorie. Pentru această încercare, apreciată și recunoscută ulterior, porecla i-a devenit renume, cunună pentru conducătorii străluciți.

Prin 2003, în luna august, pe una dintre străzile centrale din urbe, așteptând în fața firmei de instalat centrale de apartament, l-am întâlnit pe unul dintre amicii mei, care era încântat de perspectiva unei vacanțe în Egipt: „Te duci tu în fierbințeala de acolo, când abia aici, la noi, rezistăm?”. Intervenția mea l-a tulburat: s-a uitat în ochii mei îngândurat, însă a clătinat din cap și a adăugat: „Vreau să văd piramidele!”. După ce am mai schimbat o vorbă-două, a plecat de lângă mine, înspre mașina lui, parcată în capătul străzii: „Mă uit după el ca pentru ultima dată” – am nutrit acest gând. Și aleea avea un aspect de tunel, din cauza îngustimii. Pentru ultima dată a fost. În Egipt, în penultima zi a excursiei programate, a făcut infarct. Erau prevăzute niște scufundări cu echipament de supraviețuire, distracție la care s-a înscris. I s-a făcut rău pe marginea bazinului și a murit. Nu avea decât 47 de ani.

P.S.

Descoperise că avea o fiică – trăitoare în Germania – care l-ar fi sunat. Stabiliseră să se întâlnească în parcarea din apropierea combinatului, la o dată ulterioară revenirii lui din excursie; plin de speranță, își imagina cum va decurge momentul și îmi povestea… În clipa în care simțea că se scurge viața din el, oare a avut tristețea ratării acelui vis? Obida lui (că va fi moștenit de niște nepoți îndepărtați, despre care îmi mărturisea că abia așteaptă să-l vadă murind, pentru a-i lua casa) îl va fi copleșit, îl va fi însoțit ca o umbră, în lumea de apoi?

I-am oferit o carte, pe care a așezat-o în biblioteca lui (bibliotecă de care era mândru). Uneori, mă gândesc la soarta acelui exemplar, pe care mâini a încăput și dacă a fost răsfoit de cineva și ce-și va fi spus în sine, la vederea dedicației pentru amicul meu: îl va fi aruncat? Culmea este că, ultima dată când l-am vizitat, am fost pe punctul de a-i cere să treacă apartamentul pe numele meu, pentru a face o fundație culturală etc., dar mi-a fost greu să-mi exprim ideea și-mi pare rău, deși nu cred că ar fi consimțit, fiindcă nu știa că era atât de aproape să-i sune ceasul și l-ar fi speriat premoniția, ca pe oricare.

Anii șaizeci ai secolului trecut, când lupta împotriva capitalismului era în toi, la un centru de recrutare în armată…

Sala este plină de tineri. Șeful comisiei întreabă:

-Are cineva rude peste hotare?

Tică Mamut, subțirel și brunet, cu o vorbă gângavă, ridică mâna și recunoaște: „Eu am!”.

În această situație, șeful comisiei, destul de panicat, îi dă pe toți afară din sală, cu excepția lui Mamut, pe care-l conduce în camera de interogatoriu: „Ai rude peste hotare?”. Mamut confirmă. „Unde? În America? Unde?”. „La Brabeți, peste hotare, acolo am bunicii”. În satul lui Tică Mamut, când oamenii mergeau în satul învecinat, spuneau că se duc „peste hotare”, așa le era vorba.

Bunicul meu patern a fost jandarm în București, pe toată durata celui de al Doilea Război Mondial…

De câte ori auzea vorbindu-se despre rege, la televizor sau la radio, se ridica în picioare, în semn de respect și de admirație. În schimb, îl detesta pe Ion Antonescu, din două motive: 1. că a băgat țara în război și 2. că a dat ordin să li se coase buzunarele la ținuta cazonă, pe timpul iernii.

Regele își iubea țara și nu ar fi fost de acord niciodată să intrăm în război – își susținea prima idee. Antonescu a fost cel care a băgat țara în război.

„De ce-l urăști? A fost un patriot!” – îi replicam, atunci când îl blestema pe mareșal. „Iarna, a dat ordin să ni se coase buzunarele la pantaloni”. „Foarte bine, erați mai vigilenți și gata să răspundeți cu foc de armă”. „Dar ofițerii de ce aveau mânuși de piele?”. Aici, nu mai aveam ce să spun.

Încă un fapt îl mai urmărea pe bunicul meu: plânsetul copiilor din vagoane, acei copii cărora nu le-a putut da apă, deși erau însetați și strigau disperați că mor de sete. Lor, jandarmilor din gară, li se interzise prin ordin să dea o mână de ajutor deportaților.

Față de tot ceea ce se scrie în cărți și în ziare, aceste opinii mi s-au părut, pe cât de simple, pe atât de lămuritoare; aparțineau unui om care l-a văzut pe regele Mihai, însoțit de mama Elena, în acel timp tumultuos. „Cum era, tată?” – l-am întrebat despre regina mamă. „Frumoasă, tată, frumoasă!”.

Un prieten mi-a relatat despre o întâlnire pe care a avut-o, acum mai bine de zece ani, cu Majestatea Sa, Regele Mihai.

I-a apreciat regelui modestia, dar a rămas impresionat de o vorbă iterativă a acestuia: „Poporul meu”; invariabil, în discuțiile care invocau poporul în sine, regele își asuma apartenența și suveranitatea prin rostirea acestei sintagme.

Când amicul meu, în timp ce-mi povestea, a început să încurce evenimentele celui de al Doilea Război Mondial, m-a dezamăgit – de fapt, nu-mi venea să cred că era atât de înstrăinat de probleme și unul ca el, fără vreo cunoștință în domeniu, măcar de cultură generală, a avut privilegiul de a-l fi cunoscut pe rege în persoană, un simbol al acelor timpuri (și nu numai), a fost față în față cu istoria vie și nici măcar nu și-a dat seama, astfel încât, după întrunire, să fi pus mâna pe carte și să se fi documentat, pentru a fi ieșit, din situație, cu lecția învățată, în schimb, el a reținut o vorbă, căreia nu i-a deprins auspiciile, anume să-și fi dovedit sieși că este demn de a se fi considerat „prins” în expresie de către un făuritor de istorie. Ulterior, la o distanță de ceva ani, interlocutorul (de câteva secunde al regelui) a ajuns, ca în piesele lui Caragiale, președinte al Centrului de Cultură sau cum se va fi numit instituția județeană, acolo unde a stat până la pensie…