Paradoxuri istorice

Un prieten mi-a relatat despre o întâlnire pe care a avut-o, acum mai bine de zece ani, cu Majestatea Sa, Regele Mihai.

I-a apreciat regelui modestia, dar a rămas impresionat de o vorbă iterativă a acestuia: „Poporul meu”; invariabil, în discuțiile care invocau poporul în sine, regele își asuma apartenența și suveranitatea prin rostirea acestei sintagme.

Când amicul meu, în timp ce-mi povestea, a început să încurce evenimentele celui de al Doilea Război Mondial, m-a dezamăgit – de fapt, nu-mi venea să cred că era atât de înstrăinat de probleme și unul ca el, fără vreo cunoștință în domeniu, măcar de cultură generală, a avut privilegiul de a-l fi cunoscut pe rege în persoană, un simbol al acelor timpuri (și nu numai), a fost față în față cu istoria vie și nici măcar nu și-a dat seama, astfel încât, după întrunire, să fi pus mâna pe carte și să se fi documentat, pentru a fi ieșit, din situație, cu lecția învățată, în schimb, el a reținut o vorbă, căreia nu i-a deprins auspiciile, anume să-și fi dovedit sieși că este demn de a se fi considerat „prins” în expresie de către un făuritor de istorie. Ulterior, la o distanță de ceva ani, interlocutorul (de câteva secunde al regelui) a ajuns, ca în piesele lui Caragiale, președinte al Centrului de Cultură sau cum se va fi numit instituția județeană, acolo unde a stat până la pensie…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *