În București, în centru, nu există loc umbros, la care să-ți poți trage sufletul.

Un licean, prins într-un grup, își îndeamnă colegii să meargă în parcul Cișmigiu. Deodată, îmi revin în minte ecouri din cartea Cișmigiu & comp. de Grigore Băjenaru, dar și ipostaze ale fotografului cărând pe alei aparatul acela greu (cu plăci, pentru poze alb-negru). Aș fi vrut să trăiesc astfel de vremuri, pentru care a te fotografia constituia un eveniment, un prilej de a comenta cu oaspeții momentul imortalizării.

În timp ce mă cufund în astfel de gânduri, în dreapta, răsare Palatul telefoanelor: mâinile care au potrivit cărămizile, care au turnat betonul, ale cui au fost? De unde veneau acei muncitori? Își imaginau, pe când făceau diverse glume pe șantier, că va trece unul pe stradă, ca mine acum, întrebându-se în legătură cu ei, că, totuși, gura lor va tăcea definitiv, astupată de pământ? Ca floarea veștejindu-se este omul.

P.S.

Bucureștiul are aspectul unui oraș neîngrijit!

(Va urma)