Realitatea

Afară, Bucureștiul este o gură care nu tace. Închid geamul (îi dau peste gură). Adineauri, am citit un articol despre Câțu, în ziarul „Libertatea”, care-l prezintă ca pe un Nastratin Hogea al politicii etc. Mă indignez, ca orice posibil cititor. Mă ridic de pe canapea și merg să-mi fac un ness cu apă minerală, de la frigider: în pahar, pun o linguriță de zahăr, două de instant și torn apă; sprijin sticla de buza paharului, apăs destul de tare. Spuma scoate la suprafață fel și fel de idei, precum aceea că, dacă insist, risc să vărs paharul. Paralel cu prudența, de a duce procedeul în mod corect până la capăt, apare posibilitatea de a fi fost în stare, prin insistență, să vărs cafeaua pe fața de masă. Sunt foarte aproape de a disloca faptul real cu altul fictiv și mă tem de imanența propriei imaginații. E o presiune interioară, de ale mele, pe care o evit, depărtând sticla Dorna de pahar, de a permite și altei realități, în afara celei curente, de a se configura.

Meșterii

Urcați pe schele ori pe acoperiș, meșterii pe care tata îi tocmea la diverse reparații la casă, pătul și pivniță, îmi păreau zei, datorită facilității și priceperii în lucru. Mă uitam la Mamut: deși în vârstă, pe acoperișul pe care-l rânduia, era mai ușor decât un porumbel.

Săltat în schelă, cu părul alb, lung (păr mișcat de vânt), se depărta de vârsta înaintată pe care o avea. Ajutoarele pe care și le aducea mărșăluiau pe lângă el, la comenzile-i scurte și ferme. La piramide, s-ar mai fi întrezărit o astfel de animație… În timp ce întreținea munca în ansamblu, Mamut nu mai era vecinul sărac, uitat de lume, ci însuși meșterul Manole. În cămașă albă, deschisă în dreptul gâtului, vorbea despre atâtea lucruri din trecut, însă, cu predilecție, despre străbunicul meu, care-l impresionase prin spiritul just și curaj față de boierul Bumbaru. Fiind copil, Mamut a primit o biciușcă pe spate la porunca boierului, fiindcă nu s-a dat la o parte, atât de repede precum vizitiul dorea, din calea trăsurii. Cel care a intervenit și l-a apărat a fost Tițu, străbunicul meu: a observat scena, de pe o colină, pe unde călărea să ia seama la decursul treburilor, și a ieșit în calea trăsurii, apostrofând pe boier.

Mamut nara epopeic și punea accent pe amănunte ieșite din comun.

(Va urma)