Scrisoare către nimeni

Un fapt mărunt, posibil numai în contemporaneitate, precum accesul la rețeaua de comunicare a cuiva, din partea oricui o fi, pe considerente instinctuale, dar apărate (mascate) cu vorbe demne de Fecioara Maria, te descumpănește și te alături, ca doză de suferință, Isoldei sau lui Tristan însuși, uitând, poate, sub șoc, de propria-ți identitate, tocmai pentru că ți-ai pus nădejdi mari într-o relație, să spunem. Te întrebi ce a oprit-o pe acea persoană, să o numim un „nimeni” ipocrit, să aleagă varianta accept, în dreptul unei cereri și, în plus, atât de iute (imediat, în câteva ore), încât și-a surprins până și petentul anonim cu mișcarea degetului care. de fapt (ca în vechime, cum analfabeții semnau cu degetul mare înmuiat în cerneală), a pus pecetea pe propriu-i creier mic, pierdut în mediul pe care-l trăiește cu frenezia trotuarului. Unde erai tu, atunci, în inima-i, în conștiința-i (ha! ha! vânzătorul și conștiința!)? Ce a stimulat-o să nu se gândească la micile-ți pretenții, să le uite pe loc?

Dar nu în dreptul ei ar fi problema, ci al tău, al aceluia care gândești și te delimitezi de vulg, precum Horațiu, poetul latin, care declara: „Detest vulgul și mă depărtez de el cât pot de mult!”. Însă cum să renaști din hop, cui să-ți strigi indignarea? Nimănui! Gândește-te la cine ești, câți strămoși reprezinți și cărui neam îi ești emblemă (nepătată de noroiul trotuarului).

Timp livresc

Orice revedere a mării îmi aduce aminte de bucuria lecturii pe care o trăiam pe terasă, în Grecia. În această țară, terasa face parte din planul construcției oricărei case, e un spațiu larg de refugiu, în mijlocul florilor specifice, ale căror glastre sunt viu colorate.

În 2008, citeam Jocurile Daniei de Anton Holban, prozatorul meu preferat, Luasem bilet la o pensiune de patru stele, aparținând unei familii binevoitoare. Sub impresia atmosferei mediteraneene, redescopeream Bucureștiul monarhic, așa cum era surprins în carte.

Pentru prima dată, reluam legătura cu țara, dintr-un loc străin, adecvat relaxării, dar nu vizam țara actuală, pe care o părăsisem, în fuga mașinii, ci era aceea a unui timp livresc.

Un soare dublu răsărise în sufletul meu, cel al Greciei vii și cel al Bucureștiului de altădată. Gândul meu se dedubla în personajele cărții și umbla pe străzile dominate de case burgheze.

Însă, dacă s-ar fi întâmplat să fiu locuitor al capitalei în perioada interbelică, la acea dată, 2008, aș fi fost demult oale și ulcele, deși, la o asemenea părere, cineva a intervenit și a adăugat: „Așa este, dar aș fi trăit atunci” – se referea la ea însăși, fiind cuprinsă de extazul posibilității.