În studiul Literatura universală și literatura
națională (1956), Tudor Vianu sublinia
factorii care dau posibilitatea unei opere
literare să capete prestigiu universal: însemnătatea operei în dezvoltarea social-culturală a
omenirii, perfecțiunea ei artistică, larga ei difuzare spațială, lunga durată în timp și ecoul în
conștiința tuturor popoarelor. Toți acești factori, care sunt determinați de mediul geografi c,
creația orală, tradiția culturală și de sensibilitatea specifică a poporului respectiv, contribuie
la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică” în primul volum din Trilogia culturii.
În Literatura comparată, Paul van Tieghem
considera că „dintre toate activitățile artei umane,
literatura este cea care exprimă cel mai complet și
mai clar caracteristicile unui popor. Desigur că
nu orice operă literară din literatura națională
intră în patrimoniul literaturii universale”.
Între literatura națională și literatura universală există o condiționare reciprocă. Încă
din 1900, în studiul Literatura română și străinătatea, Titu Maiorescu arăta că „valoarea
universală a operei de artă sporește pe măsura
afirmării elementului particular etnic”. Pe de
altă parte, G. Călinescu în Studii și comunicări.
Eminescu, poet național, aprecia că „orice poet
universal este și un poet național. Universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră,
ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor. Dacă operele literare naționale de o înaltă ținută artistică pot deveni
valori universale, la rândul ei, și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă
asupra literaturilor naționale”.
Într-un moment în care limba națională se
afla în plin proces de formare, folclorul literar
a fost acela care a ilustrat capacitatea creatoare
artistică a poporului român. Scriitorul Ion Pillat
și criticul Vladimir Streinu apreciau că folclorul
reprezintă pentru noi ceea ce a reprezentat clasicismul pentru alte popoare. Doinele, baladele,
basmele, proverbele și zicătorile sunt adevărate
comori artistice. Sentimentul dorului din doine
nu are echivalență pe plan universal și în acest
sens, Tudor Vianu scria: „sentimentul dorului e
aproape intraductibil în alte limbi, pentru că el
exprimă întreaga gamă de sentimente ale poporului nostru și acest sentiment al dorului cu
rezonanțe sufletești neîntâlnite în lirica universală a pătruns și în capodoperele eminesciene
Luceafărul, Mai am un singur dor” (Originalitatea contribuției culturale a românilor).
Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi
publicat în 1852 culegerea intitulată Poezii
poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate
și îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere care
se deschide cu Miorița. Această culegere a fost
tradusă în limbile franceză, germană și engleză,
în 1857. Istoricul francez Jules Michelet, primul traducător în limba franceză al Mioriței, considera această baladă ca „un lucru sfânt
și emoționant”.
În timpul vieții, Vasile Alecsandri a îndeplinit
funcții diplomatice în Occident și a avut legături
strânse cu marii scriitori ai vremii precum Alphonse de Lamartine, Prosper Mérimée, istoricul
Jules Michelet, cu Henrik Ibsen și a obținut un
premiu important pentru poezia Ginta latină.
Autor de pasteluri, creator al dramei istorice, al
prozei de călătorie, Vasile Alecsandri a cunoscut o mare popularitate în străinătate. I-au fost
traduse în limba germană piesele de teatru Fântâna Blandusiei și Ovidiu. Despre locul lui Vasile
Alecsandri în contextul literaturii europene s-a
ocupat Charles Drouhet în lucrarea Vasile Alecsandri și literatura franceză.
În secolul al XIX-lea, se dezvoltă romantismul românesc, alături de unele elemente ale
clasicismului, literatura română sincronizându-se în special cu literatura franceză, de care
s-a detașat, prin originalitatea operelor semnate de Vasile Alecsandri. Pastelurile și teatrul
istoric de inspirație autohtonă rămân operele
sale ce-i asigură perenitate și azi.