Aeroportul conține o lume în sine, ale cărei aspirații asigură un flux de energie pozitivă, reală ca o taxă la stat.

La Otopeni, ai de ales între două tipuri de parcări, pe termen lung sau scurt. Sub lupa unui ochi mare, fictiv, care a acumulat abilitatea vizuală a tuturor acelor oameni care tranzitează aeroportul, te ferești să încalci vreo regulă, precum aceea de a trage mașina la intrare, dar eu o fac, fiindcă nu am încotro și mă și interesez cu privire la modalitatea de plată: apăs pe un buton, din aparat se rostogolește o fisă albastră, pe care, dacă o pierd, trebuie să plătesc fix 500 de lei.

Mișună lumea… Astă-iarnă, pe când am zburat, era o pace de început de cosmos, astăzi, atomii își caută loc.

Identific spațiul de așteptare, care este gol: linia cealaltă de case. Cred că nu m-am instalat în locul adecvat, mai verific o dată. Este bine. Când, pe tablou, se afișează destinația mea, apar pasagerii, de peste tot, ca la o revoluție, al cărei val te ia.

(Va urma)