Pe scara vilei, înconjurat de câini, Titi (ajuns la pensie) se gândește la vila din marginea pădurii, vilă ridicată din banii lui, pe pământul părinților, acolo unde va crește bibilici și alte păsări de curte, iar pe restul suprafeței, de până la trei mii de metri pătrați, se va plimba și va admira zborul scurt al lebedelor pe lacul artificial, luminat subacvatic; vila are independență electrică, datorită energiei de tip dublu, solară și eoliană.

În preajma lui, vor fi copiii, care-l vor sprijini și în alte planuri. Utopia îi este întreruptă de nevoia de a utiliza o sculă casnică, însă nu deține cheile de la camera de la demisol, pentru că le-a înmânat proprietarilor, copiii lui dragi. Îi sună. Mai târziu, sosește ginerele, care-i întinde mâna. Îi ignoră gestul. Ginerele îi aruncă vorbe grele. „Nu ți-e rușine să-mi vorbești așa? Nu ți-e teamă de Dumnezeu, când urci în jeepul cumpărat de mine?” – ripostează Titi. Ginerele își continuă impasibil tirada, cu amenințări fel de fel, fără a-i mai lăsa cheile

Rămas singur, Titi stă cu temerea de a fi izgonit și din vila aceasta, pentru că, încrezător în copii și plin de entuziasm, s-a grăbit și i-a împroprietărit cu tot ce avea.