Ca oricărui om, mi se întâmplă, uneori, să mă trezesc la ore neregulate, iar dacă telefonul îmi indică, să spunem, 4,30 și realizez că nu voi mai avea somn, în urma unor senzații antagoniste, de oboseală și angoasă, dau drumul televizorului, pe unul dintre programele cu acțiune dramatizată, în speranța de a mai câștiga, pe parcurs, ceva timp de somn, de la vizionarea postului predeterminat; adopt această rutină, în special când sunt liber în acea zi sau încep mai târziu, pentru că, în rest, prefer să stau cu ochii închiși și las vremea să palpite în cosmos, fără a mă înscrie în vitalitatea ei, cu vreo faptă (chiar de simplă vizionare). Pentru a mă înviora pe deplin, mă duc la duș, acolo unde mă gândesc la greutatea de a fi bătrân (pentru cei care sunt) – am astfel de idei sub jetul de apă caldă – , greutate care-i împiedică să aibă euforia împrospătării sub para de metal a dușului, pară de la care apa curge precum la Niagara.

Oricât am încercat, niciodată nu am identificat motivul pentru care, în timpul băii, îmi vin refrene în minte, precum: Dar-ar naiba-n tine, dragoste!, pe care îl și fredonez încet, fără tracul pe care-l am, dacă ar fi să-l cânt în fața oricui, chiar a unui manechin neînsuflețit…

(Va urma)