Câmpuri atât de vaste, cu spinarea arsă de la focurile gospodarilor care pregătesc pământul pentru noi însămânțări, miros a fum, ca vara însăși, care și-a epuizat combustia și palpită încă în amprente puse ici-colo pe sufletele începând să spânzure de melancolii.
În unda galbenă a unui lan uitat scânteiază șareta pădurarului, în timp ce, la marginea drumului plin de praf, un țăran s-a oprit să-și deznoade nojițele de la opinci.
Ca o eliberare, gâtul păsărilor rămase fidele plaiului, cele care n-au plecat în triunghiuri plutitoare spre țările calde, în coada stolurilor de berze migratoare, dă glas trilului care apucă de inimă un senior urban și-l tăvălește prin gloată, pe el, cel care ar fi rămas în sat, cu palmele bătătorite de coarnele plugului astral.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”