Iubirea a înflorit precum măslinul
pe coasta bătută de vânturi a mării.
Stelele au început să joace în înalt,
ca fecioarele la sărbătorile din cetăți,
iar norii au prins a străluci
sub pașii nevăzuți ai zeilor.

Atunci am privit spre începuturile lumii
și am văzut hăul cel fără fund,
din care se nășteau pământul, marea
și bolta cu drumurile astrale.

L-am zărit chiar și pe Napoleon, 
stăpânitorul de oști,
umbra lui rătăcind prin câmpiile văzduhului,
căci războiul îi rămăsese neterminat în inimă,
așa cum multor eroi le rămâne
dorul de luptă după moarte.

Pietrele filosofale,
mai vechi decât cetățile oamenilor,
loveau fruntea soarelui de aur.
Ele măcinau vremea,
precum morile macină grâul roditor
și prefăceau vechile cuvinte ale păcii
în hrană pentru neamurile viitoare.

Atunci s-a petrecut o minune
cum nu se vede nici în palatele Olimpului.

Dinaintea noastră s-a deschis paradisul,
iar locul unde ședeam
a fost cuprins de o lumină blândă,
ca aceea care însoțește zorii
când Eos își ridică vălul de purpură
deasupra mării.

Inimile noastre băteau puternic,
bucuriile se revărsau fără număr,
ca valurile care se izbesc de țărm
sub suflarea lui Poseidon.

Nici aurul regilor,
nici podoabele eroilor,
nici darurile zeilor
nu puteau întrece acea strălucire.

Și iată că a venit Hristos,
blând și luminos,
ca un păstor coborât dintre stele.

El a privit spre noi
și a rostit numai două cuvinte:
„Sit amor!”.

„Cum să nu fie, Doamne?
Căci mai puternică decât sulița lui Ahile,
mai trainică decât zidurile Troiei,
mai lungă decât drumul corăbiilor peste mare
este dragostea care leagă două inimi.
Ea nu cunoaște înfrângere,
nu se teme de ani,
nu se pleacă înaintea morții,
ci merge, alături de om,
până la hotarul unde zeii și oamenii
își dau mâna în lumina veșniciei”...

Ți-am prins mâna, 
iar cerurile, 
unul după altul,
au început să se rotească în cercuri de lumină.
Și am văzut timpul încă nenăscut,
ghemuit în întunericul fără margini,
așteptând porunca prin care haosul
se preschimbă în ordine și cânt.

Umbrele marilor împărați treceau prin înalturi,
iar, între ele, zăream și pe Napoleon,
neliniștit încă de războaiele pământești,
ca armura care nu înțelege
că nicio victorie nu poate întrece
pacea dobândită în veșnicie.

Departe, pietrele filosofale,
asemenea unor astre căzute dintr-un cer mai vechi,
loveau fruntea soarelui,
iar din ciocnire, se nășteau scântei
care coborau asupra oamenilor
ca semințele geniului.

Ele măcinau în sine veacurile,
cum morile măcină grâul,
și prefăceau amintirile lumii
în făină pentru pâinea păcii.

Dar eu am lăsat mâna ta
și ne-am îmbrățișat atât de strâns, 
încât ne-am auzit oasele scrâșnind
și atunci vălul lucrurilor văzute
s-a desfăcut dinaintea noastră.

Paradisul și-a deschis porțile,
iar banca pe care ședeam
a fost atrasă în sus,
corabie luată de curentul unei ape cerești.

Inimile noastre s-au umplut de lumină
și fiecare bătaie a lor
era mai strălucitoare decât aurul,
mai limpede decât cristalul
și mai vie decât focul.

Lumina Lui Iisus întrecea orice slavă,
iar veșmântul Său părea țesut
din însăși strălucirea dimineții.
Și El a rostit numai atât:
„Fie iubire!”,
iar eu, 
asemenea unui pelerin
care pune întrebare în mijlocul viziunii lui,
am spus:
„Doamne, 
nu Tu ai aprins această flacără?
Nu Tu ai unit aceste două drumuri
care au străbătut ani și anotimpuri
spre aceeași întâlnire?”.

Sufletele fericite au aflat în înalt
că dragostea nu aparține vârstei
și nu îmbătrânește,
că orice legătură adevărată
este o treaptă pe scara luminii,
urcată împreună,
spre bucurie.

Am luat-o de mână
și în cer a început hora luminilor,
aceea pe care o conducea
Napoleon,
când vremea se zbătea încă să se nască
din hăul cosmic,
iar lui îi rămăsese pe pământ
neîncheiat războiul prusac.

O, pietrele filosofale
care loveau soarele în frunte
și făceau să țâșnească scântei
pentru fruntea mai multor generații de genii!
Ele înseși stăteau pe gânduri,
asemenea lui Socrate,
și măcinau, în adâncul lor,
vechile mesaje de pace din Antichitate.

Dar te-am strâns în brațe
și atunci,
dinaintea noastră,
s-a deschis paradisul.
El atrăgea spre sine banca pe care ședeam,
iar inimile noastre primeau bucurii
din propriul sine
nenumărate și mai strălucitoare
decât veșmintele lui Iisus.
Venise să binecuvânteze intimitatea noastră
cu doar două cuvinte:
„Fie iubire!”

Dar cum să nu fie?
L-am interpelat eu,
de la borna unei anumite vârste,
care nu credeam că legătura noastră
mai are nevoie de sprijin divin...