În volumul de lirică, intitulat Piele pe piele (Ed. Casa de pariuri literare, București, 2021), Lia Faur își propune o cunoaștere (de tip socratic) a lumii, pornind, astfel, de la cunoașterea de sine. Urma impresiilor pe care i le-a creat realitate este asemănată, ca tip de fragilitate, cu aceea lăsată, pe un perete îngălbenit, de pozele care au fost date jos. În această „hipnoză a propriei obsesii”, surprinde imaginea pământului văzut din spațiu, precum în Epopeea lui Ghilgameș: „se zărește pământul / peste care a curs o băltoacă de sânge / acolo unde de obicei înfloresc merii” (Hipnoza propriei obsesii). Într-o „țară nefericită”, orizontul este compus numai din probleme de o dublă natură, socială și economică: „toți au rate copii pensii cheltuieli la gaz curent servicii mobile / România, Dumnezeu te iubește! (mod implicit). Din iureșul trăit, rămâne șirul de poze, într-un chenar de lemn, pe perete, rutină care a caracterizat, decenii la rând, pe aproape fiecare om de rând – să-și strângă fotografiile: „peretele tău rămâne intact cu amintiri din care poți reconstitui o viață fericită”. Pozele conferă colecționarului posibilitatea de a revedea momentele mai senine din viață și de a vorbi despre acele momente oaspeților mai apropiați. Dragostea de care autoarea se bucură în prezent, din partea unui „tu”, pronume care desemnează, probabil, pe iubitul ei, o estompează pe aceea de care a avut parte în copilărie, din partea părinților, considerându-se „un copil ferit de iubire”, ipostază care, în mod paradoxal, a presupus diverse avantaje, precum acela de a fi iubit „viețuitoarele și firele de iarbă” (pauză 2). Comparația dintre cele două feluri de iubire, erotică și parentală, devine prilej de recuperare, prin introspecție, a unei amintiri legate de „cel mai mare magazin din Arad”: „în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte / o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben / mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun / vor dormi în compartiment apoi în gară / până se deschid magazinele / e prima oară în tren / va fi mereu zăpadă / chiar dacă băiețelul i-a spus că o va fura pe toată la noapte” (hăinuțe pentru nori. iarna care nu se va sfârși niciodată). Poemele au și un caracter militant, deseori Lia Faur face trimitere la evenimente de importanță istorică. Fiindcă atunci nu a reușit, astăzi, cu ocazia acestui volum, poeta expediază o scrisoare simbolică vărului ei, martir al Revoluției din 1989: „derulez filmul zilei tale din optsprezece / imaginile scurtcircuitând fiecare pas invers proporțional cu viața (…) Scrisoarea Liei către Sorin Leia, vărul ei de 22 de ani, erou martir împușcat în 18 decembrie 1989 / pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara” (rămășițele zilei). Omagiul, care atrage atenția asupra sacrificiului atâtor tineri, în numele libertății – așa cum o vedeau ei atunci -, marchează, încă o dată, suferința insurmontabilă a familiilor care, la Revoluție, au pierdut pe cineva drag. Totodată, ca în piesele lui Eugen Ionescu, se pun pe tapet probleme ale oamenilor moderni, probleme care nu par a fi luate în serios de către majoritate, dar care au anvergura lor: „am luat cina și am vorbit despre realizări / ce înseamnă să faci ceva în viață / să-ți atingi potențialul / să le închizi gura părinților blocați pe traseu / poate să scrii o carte bună / să adormi fără somnifere să te surprinzi în oglinzile hotelurilor de provincie / să-ți sugi burta // carnea ta are nevoie să iasă din câmpul gravitației” (cină).  

Subscris temelor majore, ca dragostea, natura și istoria, volumul, al cărui titlu subliniază disponibilitatea Liei Faur de a spune totul, verde în față, până la piele, este atractiv și perfect sincronizat ritmului interior al liricii actuale.