Nichita Stănescu – perspectiva asupra genezei

În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.