Iernile de altădată…

Iernile de altădată – Poezii pentru sufletul meu

Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți tălpeții). Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Am avut, pe când eram și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă sania mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.

Dar agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat scândurile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.


Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.


Înainte de Crăciun, recăpătam o stare de pace și de siguranță.


Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” – mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș Crăciun, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară…

Despre manifestele dadaiste

Dadaism - What Is the Meaning of the Meaninglessness of Dada Art?

O întrebare de actualitate ar fi: de ce nu este citită astăzi opera dadaiștilor?, iar un posibil răspuns ar fi că elementele experimentale conținute au fost preluate și dezvoltate. 

            E posibil ca dadaismul să fi apărut din gândul inițiatorilor, de a inventa ceva, pentru ca istoria literaturii să le rețină numele în primele rânduri. În acest fel, își recunoșteau dezavantajele față de predecesori, capi sau reprezentanți ai altor curente literare, a căror operă se împlinise într-un curent literar consacrat.

            Manifestul dadaist conține substratul că există undeva o legătură cu publicul destul de cumpătat sau cu acei scriitori dornici de schimbare, dar care se afiliaseră, până atunci, altor mișcări.    Dadaiștii au omis a-și elabora articolul-program în maniera pe care o recomandau altora, hazardul total. Manifestul lor de forță acesta ar fi fost, ca, prin hazard, să fi stabilit o conexiune cu lectorii, altfel, printr-un program logic și așezat, nu s-ar fi diferențiat de predecesori.

            Prima scriere teoretică a elaborat-o Tristan Tzara, Manifest despre amorul slab si amorul amar. Impresia primordială pe care o lasă manifestul e că a fost gândit pentru a determina o relaxare în procesul creației pentru cei interesați de literatura originală, dar citindu-l mai atent, vom observa că, subscriind normelor lui, puțin e afectată singurătatea în creație, prin sugerarea unor instrumente auxiliare de lucru, ca săculețul, ziarul și foarfeca. Indicația finală, de a nu avea așteptări mari de la „oamenii vulgari”, confirmă credința lor că hazardul nu e înțeles de oricine; acest avertisment e de natură clasică, în conformitate cu opinia lui Horatius, că vulgul trebuie ocolit. Prin extrapolare, am regăsi o corelație cu prevederea clasicismului, că poezia eufonică și de idei se adresează unei clase instruite.

            Apelul la hazard, prin interzicerea accesului la orice tip de mesaj din partea conștiinței, este explicabil prin faptul că, dacă ar fi fost efectuat, în literatura nouă a acelui început de veac, ar fi pătruns datele unor evenimente care prin atrocitate înspăimântaseră o lume și încă erau de actualitate, precum Primul Război Mondial, ori prin literatură și prin artă în general, Tristan Tzara și adepții mișcării pe care o inițiase urmăreau să iasă din cotidian. În baza acestei recomandări, actul artistic era la îndemâna oricui, indiferent de vârstă: „Pentru a face o poezie dadaistă, /
Luaţi un ziar. / Luaţi o pereche de foarfeci. / Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre. / Decupaţi articolul. / Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ. / Agitaţi-l încetişor. / Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. / Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. / Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, / deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari”. Joaca face parte din poezie, hazardul este un fel de joc, dar prin hazard s-ar ajunge destul de rar la adevăratele zbateri interioare ale omului. Acest prim program, care a coincis cu avalanșa de orori a Primului Război Mondial, a promovat subpuncte noi, traduse de teoreticieni prin încurajarea liberului arbitru, a valențelor subconștientului etc.. Interesant ar fi de revăzut și al doilea manifest important al mișcării, redactat în 1918, la finalul războiului, și de comparat principalele obiective.

            Impresia de dezarmare în fața realității halucinante nu mai există în al doilea manifest important, din 1918. Se revine la acel principiu formulat de Baudelaire în Corespunderi, la importanța senzației valorificate în scriitură, cu deosebire, în poezie. De fapt, senzația e boaba spumei de care vorbea Mihai Eminescu, de la care ei trebuie să recreeze spațiul urban, acolo unde, în cafeneaua Voltaire, își puseseră în plan să schimbe lumea, prin forța artei. Adversar declarat a tot ce e sistem, Tristan Tzara abstrage din darurile ființei, pe rând, tot ce o ajută să se implementeze în realitate, nu pentru a face o glorificare, ci dimpotrivă, pentru a arăta cât de inutile sunt artei, aceste aptitudini ancestrale: „Dacă toți au dreptate și dacă toate pilulele Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod rațional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă”. Dacă am schimba, din ultima propoziție, cuvântul „filosofie” cu „mister”, am avea  schițată concepția filosofică a lui Lucian Blaga din Trilogia cunoașterii, conform căreia datoria omului în fața unui mister este să-l amplifice și nu să-l elucideze pe calea rațiunii.  

            Psihanaliza este văzută, în mod paradoxal, ca un domeniu care deteriorează obiectul (instinctul) de studiu, încurajând viața de salon (dialogurile pe marginea a ce reține subconștientul, în timp ce persoana intervievată poate s-ar face utilă în altă parte, între timp): „Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendințele antireale ale omului și face din burghezie un sistem”.

            Esența dadaismului ar fi că, indiferent de învățătura dobândită și de sistemele care arhivează atâtea precepte, important e să avem atitudinea unui om liber, în stare să fie el însuși în creație.