Încercam să-mi dau seama prin mai multe întrebări, dacă în panoplia de sentimente a Ancăi fusese unul deosebit, pe care ea să nu-l fi trăit la fel cu mine. Aici ar fi fost o portiţă de revenire la Anghel. Eram ispitit – răspunsul mi-ar fi adus linişte sufletească – să întreb despre motivul despărţirii lor care, bine justificat, ar fi întrecut orice înălţime a dragostei (relaţia s-ar fi stins în curs) şi ar fi remodelat, sub formele oarecum noi ale apropierii noastre, toată efervescenţa jocurilor din prietenia lor, în memorii uscate.

Ar fi fost bine să mă fi putut despărţi de Anca, însă trebuia ca dintr-un cerc de prieteni, pe care-l frecventam, să am deschidere către prietenia cu altă femeie, oricum superioară.

„Uite, mica mea prietenă, povestea noastră s-a terminat. Frumuseţea ei s-a excedat în acele amănunte pe care le-am rostit din sinceritate. Sinceritatea nu e totul. Ceea ce amintirile tale relevă mă afectează“. Aspiram să-i vorbesc astfel, dar numai noaptea când, singur în cameră, puneam la punct secvenţe de viaţă.

Episodul relatării Ancăi se estompase în acest vis: scriam o carte despre un cerc oficios al veacului trecut. Personajul avea părţi bune pentru cei din afara cercului, dar tare destule pentru oamenii de-o teapă cu el. Reuşise să amelioreze printr-un mariaj vârful însuşirilor. În timp ce scriu neatent prea multe fraze, personajul, robust construit, cu detalii de viaţă reală: scop în bani, preocupare pentru ziua de mâine etc., depăşeşte mediul livresc şi-l reîntâlnesc în stradă aşteptând acea iubire promisă de mine în planul cărţii. Atenţia la semeni îl menţine ca personaj pozitiv. „Domnule autor, singurătatea mi-e prietenă acum. Să nu-mi spui că tu ai aceeaşi stare cu mine. Du-mă pe oriunde vrei, dar umple-mă de lume“.

(Va urma)