Am citit într-o zi din manuscrise vecinului de la doi.

„Dragă prietene, mi-a zis în timp ce turna whiskey în pahar, încerci să-mi dai repere în viaţă din fişa personajului tău planificat. Am această idee pe care nu vreau s-o contrazici şi pe care aş vrea s-o consolidezi cu păreri la impresie: trăsăturile personajului cresc în mine şi mă domină până când, speriat de senzaţia impersonalităţii, conştientizez în acte poza influenţei livreşti şi mă opresc să mă reculeg uneori la marginea strungului. Aştept îndeletnicirea de muncitor să mă recompleteze şi să-mi fac munca pentru care iau un ban. Se întâmplă în momentul alipirii mie platonic la cel realist, să mă întrebe de vorbă vreun coleg. Refacerea personalităţii de sine la muncă devine deziderat în matcă. În atenţia împlinirii lui, nu trebuie să intre amănunte alienante. Dacă se va fi întâmplat, voi fi sub controlul de undă hotărâtă al inerţiei. La orice discuţie, voi ieşi abătut, cu atmosfera acelor fapte pe care le voi fi executat, repet, sub imperiul unor impulsuri străine. Dezamăgirea faţă de semeni, când mă explic în prezent, este ca umbra de la ideile platonice: are limbajul deprins în discuţiile noastre şi motivaţie în inoportunităţile care mi se fac“.

În zadar explicam: „Personajul meu e un aristocrat. N-ai suficientă înzestrare pentru a-l concura. Orice similitudine între el şi tine dispare în diferenţa de clasă. Nu te îngrijora pentru ceva impropriu şi te rog să nu mai dezbaţi pe seama ta probleme care nu te privesc. În spaţiul vulnerabilităţii pe care ţi-a creat-o lectura, îşi face loc adevărul: nu rezişti problemelor vieţii şi te răzbuni în discuţii pe interlocutori, reproşându-le totul, de la ieşirea ta din casă până la revenire; din cauza voastră – acum ţinta sunt eu – sunt deviat de la încercările de a mă regăsi. Nu aşa te vei regăsi, căutându-te în afară, în personajele despre care citeşti, ci în unghiul tău romantic din care sporadic te propulsezi în lume. Acolo vei regăsi aplombul paşoptist şi dispoziţia la sacrificiu pentru binele general“.

Condiţia mea de scriitor influenţa lumea în care mă învârteam. Dacă Anca, lecturând pe ascuns din scrieri, ca să-mi placă mai mult, s-a lăsat erodată în sinele natural de artificii adăugate unui personaj în marginea existenţei pe un perimetru posibil, ca subterfugii de simplă deplasare înspre scopul definitiv al unei circumstanţe, unde o mai pot recupera pe Anca? De la ce vorbă încolo să reînnod tradiţia tandreţurilor noastre?

Mă indignez când o văd vorbind cu alt bărbat şi mereu după întrevederi o întreb de unde-l cunoaşte, întreb până-mi răspunde cu acele idei şi cuvinte pe care le aştept ca izbăvire de la mica, atunci, frământare a geloziei; mai încolo, acest sentiment trufaş se amplifică, dacă discuţiile nu-şi rezolvă instanţele.

Nevoia dedublării survine imposibilităţii de a mai suporta durerea unui moment în viaţă şi speri să resimţi responsabilitatea noului statut într-un fel mai robust ca prudenţa vechiului (vechii identităţi).