O pornisem iarăşi la drum. Oh! Exclamam şi-mi veneau în minte, în treacăt prin autogări în paragină, versuri din Conachi, oh! Exclamaţiile care trecătorilor păreau semnalul unei dureri adânci, erau de fapt bucurii sonorizate în faţa peisajelor şi a oamenilor întâlniţi, erau semnul unui extaz imposibil de surprins, că m-am despovărat de iubirea pentru Anca, în măsura în care îmi permitea absenţa ei. În distanţa, măsurabilă în kilometri, dintre noi, se dilua, spre deschiderea mea înspre alte lucruri, încordarea în dragoste. Oricine mă vizita resimţea în mediul meu tensiunea iubirii şi la plecare, lua ceva din ea. Deşi vastă şi robustă, lumea de afară n-o învingea pe cea lăuntrică, în care mă refugiasem cu visul de a fi reieşit iar în lume, cu opţiuni sentimentale împlinite.

            Ca să mă fi bucurat iar de călătorie, căutam premisele conjuncturale ale vechii incursiuni la mare, când pe balcoane greceşti, lecturam liniştit din cărţi de A. Holban.

Pe stradă, îngerul întâlnit cândva în căderea mea în transă, s-a ivit ca o fluturare de lumină lângă hotelul Jiul:

„Iartă-mi cursul tentaţiei – mă oprisem în loc şi rosteam lent şi destul de încet, ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun – iartă-mi, repet, îngerule, care faci abil conexiunea dintre lumi, iartă-mi slăbiciunea de a fi fost aproape rostirii fără control a ceea ce am văzut demult.

            Rostirea devenea un corp de sine stătător care nu se pulveriza în ideile care o continuau, ci afectată în vreun fel de intenţia mea de a o prelua în confesiune, se deşira nelegitim pe Terra. Realităţile deconspirate: raiuri în mişcare, infern rezidând în umbre mai mult decât pot îndura, îşi vor fi redublat circumstanţele şi din suportul nou reizbucneau fără tandreţea atingerii ideilor umane, în frontul cosmic, anulând calea propice transei.