Îl vezi pe cel cu frigiderul în brațe? Ha! Ha! Ha! Pare a fi o femeie cu pântecul greu! Cât de adâncă este urma pașilor lui! De când ne naștem, suntem legați de pământ, singurele ocazii în care ne depărtăm de scoarță, pentru câteva secunde, cu ambele picioare, sunt săriturile în lungime. În rest, avem planeta prinsă de noi, ca la circ, halterofilul ce ridică bila imensă de fier. A! alt prilej de evitare a tangenței cu pământul este saltul cu parașuta, care, de aceea, a fost inventată, ca să ocolim lipitura de podea sau de câmp etc.

Cel cu frigiderul optează pentru mortificare: pentru el, masa va fi din păsări înghețate… Ignoră viul gâștelor și al altor păsări de curte, care zburătăcesc pe lângă el.

(Va urma)

Am fost umilit în durerea pe care o înduram deja, fiind departe de iubita mea.

Am dat drumul porumbeilor voiajori – să-mi ducă mesajele de dragoste și de dor, precum și de intenția de a fi împreună – , însă ea a blocat fereastra castelului, după mai puțin de două minute, de la sosirea lor, vreme în care ei, săracii, băteau din aripi, la geam. I se păruseră femeii prea insistenți. Neștiind despre ce e vorba, am expediat alt rând de mesaje, printr-un cârd de porumbei. Între timp, iubita a acceptat să-i intre în odaie porumbeii cu mesajele altor bărbați, după cum de la ei înșiși am aflat. Însă ea a negat, m-a mințit pe față, am dovada într-un bilet, pe care, într-un târziu, mi l-a trimis: „Nu, nu m-am împrietenit cu niciun bărbat!”. Contrastul dintre ceea ce spunea și adevăr m-a înfrânt în trăire – când am anunțat-o că știu despre X sau Y (unul dintre ei are nume de pasăre de curte, curcă!) -, m-a înstrăinat în condiția pe care o îndeplinesc astăzi, de lup flămând în urbe.

(Va urma)

Rezumat

Studiul realizează o catagrafie a presei literare din Craiova în secolul al XIX-lea. Se constată că primul operator mediatic craiovean a fost Constantin Lecca. Alți operatori mediatici de orientare literară au fost Toma Strâmbeanu, Petre Cernetescu și poeții Traian Demetrescu și N. N. Nicoleanu. De asemenea, se deprinde că în „comuna” Craiova au apărut în jur de zece publicații semnificative, iar tematica presei literare a perioadei respective era preponderent socială și de redeșteptare a sentimentului de mândrie națională.

1. Introducere

Descoperirea tiparului a creat culoar de comunicare, între cetăţeni ai diferitelor locuri şi ai diferitelor timpuri. Tiparul a conservat momente destule din efemeritatea vieţii și experienţe diverse de existență. A împins mai departe societatea umană. Cultura scrierii manuscriselor era de substituire a actului creator, celui de redare întocmai a ceea ce odată se consemnase, în special, pentru a fi de învăţătură sau de a rămâne ca fapte deosebite. Tipografia a determinat autori și implicit un public al acestora. A apărut, odată cu tiparul, și noțiunea de paternitate literară. Mai mult, tiparul „a făcut inutilă citirea cu glas tare și a accelerat actul citirii” (McLuhan, 1975, p. 26). Publicaţiile au preluat elemente comune de la precedentele, în special acele rubrici, teme, subiecte care au asigurat conexiuni lizibile cu publicul, ceea ce în­seamnă periodicitate, continuitate, informație de actualitate, public larg, difuzare.

Studiul presei reprezintă o componentă a istoriei literaturii, dar în același timp, istoria literaturii devine o componentă a presei de profil. Interferența lucrurilor determină oricând dezbateri. Cert este însă că literatura modernă a primit din presă primele direcții.

„Die NieuweTidjingles” („Noutățile din Anvers”), cea dintâi gazetă, s-a tipărit la Anvers, în anul 1605. Săptămânalul punea la dispoziţia publicului un spaţiu de corespondenţă, pentru a interacționa cu publicul și implicit, pentru a verifica audiența. Astăzi, colțul de contact, în care transpar gânduri / opinii ale cititorilor, s-a dezvoltat neașteptat de mult în rândul revistelor online. O inovație a presei virtuale este și contuarul de vizite.

La această etapă de început, la a cărei febră comunicațională noi nu am participat din cauza dezideratelor naționale primordiale și mereu amenințate, au subscris țări cu potențial în primul rând, financiar, ca Anglia, Germania, Franța, Italia. A trebuit să așteptăm condițiile propice ale veacului al XVIII-lea.

Europa anilor 1800, cuprinsă de febra schimbărilor, providențiale pentru noi, a supraviețuit, în afara altor forme de artă, ca pictura, sculptura, muzica etc., și în jurnale, la scara mică a nevoilor sociale, a evenimentelor care au determinat viețile oamenilor comuni. În carte de regulă parvin acele fapte demne, oricum notabile, împinse în pagini de vârful masei fervente de oameni, pe când ochiul atent al ziarului fură în raza lui, energia măruntă a străzii, umbra individului care-și duce traiul căutând mereu în buzunarul hainei lui, moneda vitală, pentru pâinea de rând. 

Provinciile românești au menținut legături strânse, îndeobște cu Franța. Tudor Vladimirescu de exemplu, citea jurnale franțuzești, fiind abonat. Energiile parveneau țării prin ochii înfometați de adevăr și de cunoaștere, ai marilor boieri, iubitori de țară, dar și prin tinerii burghezi, studenți în străinătate. Țara era în progres economic și avea nevoie să vorbească. Ion Heliade Rădulescu, munte de gândire, a creat culoarul, beneficiind de tipografie proprie. A fondat ziarul „Curierul românesc” (București, 8.IV.1829) cu suplimentul „Curier de ambe sexe” (București, 1837). La Iași, Gheorghe Asachi, rămas în literatură prin revigorarea mitului etnogenezei noastre (în poemul Traian și Dochia) înființează „Albina românească” (1829), cu suplimentul „Alăuta românească”. G. Barițiu, revoluționarul de mai târziu, scoate pe piață „Gazeta de Transilvania” (Brașov, 1838), cu suplimentul „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.       

În 1830, în „Curier de ambe sexe”, a fost tipărită în serial (foileton) prima carte literară importantă la noi, Meditațiile, de Lamartine. Tradusă de I. H. Rădulescu, cartea a declanșat curentul romantic în literatura română. În Prefaţa Meditaţiilor poetice, Lamartine afirma: „Eu sunt primul, care am făcut ca poezia să coboare din Parnas şi care am dat celei pe care o numeau Muză, în locul lirei cu şapte corzi convenţionale, înseşi fibrele inimii omeneşti, atinse şi tulburate de frământările sufletului şi ale naturii; poetul trebuie să fie clasic în expresie şi romantic în gândire”.

2. Etapa de început

Primele romane au apărut în jurnale. Sub regula extensiei: Scrieți, băieți, numai scrieți!, lansată de I. H. Rădulescu, presa a activat până la articolul Introducțiune, din „Dacia literară” (ian. 1840), când semnatarul, Mihail Kogălniceanu, îndemna scriitorii să nu mai creeze sub semnul imitației. Noi piste de inspirație, continua acesta, pot fi: natura patriei, folclorul și, mai ales, istoria. Mai târziu, la o distanță de peste trei decenii, Titu Maiorescu, mentorul Junimii, pretindea în sfârșit, să se scrie valoros.   

Indiferent de criteriul pe care l-am aplica, axiologic sau cronologic, asupra clasificării fenomenului, rolul „Mozaikul”-ui rămâne același. „Mozaikul”, prima publicație periodică în Oltenia, exprimă perfect febra începutului. Alfabetul de tranziţie [semichirilic] e o dovadă a menţinerii în convenţie, dar şi a dificultăţii de a-şi fi asumat riscul modernităţii. Publicul vizat trebuie să fi fost de mijloc şi cu vederi conservatoare, dar cu tentaţii de trend şi prin aceasta, fortuit modern. Scopurile deduse, iar nu declarate, pentru că revista n-a etalat un articol-program, pot fi şi astăzi, fără revizuire semnificativă, însuşite sonor de orice revistă: culturalism, răspândirea literaturii şi mai ales, apolitism. Bazele gazetei au fost puse de Constantin Lecca, pictor cu faimă în expansiune, dar și profesor la Școala Centrală. El a instalat o tiparniță într-una dintre casele marelui clucer Grigore Otetelișanu, unde, vreme de un an, începând cu 3.X.1838, va tipări săptămânalul. Tendința a fost de a apărea sub formă de jurnal, ca în Franța. Dar Constantin Lecca și-a dat seama că pentru aceasta îi trebuie oameni instruiți, redactori permanenți pe care să-i plătească. De aceea, s-a gândit la o gazetă cu un conținut variat, pentru a nu fi acuzat vreodată că nu respectă specificul propus, în baza căruia o fundase.

A cuprinde informații de peste tot reprezenta o activitate convenabilă, fiind mai la îndemână, decât de-a le lua dintr-o singură sferă. Până la fixarea pe piață și până la conturarea unui profil special, periodicul a stagnat în repere generale, inspirate de publicațiile vremii. Un model a fost oferit de publicațiile din capitală (conduse de Ion Heliade-Rădulescu), care și ele comportau aspect mozaical. Oricum, este copleșitor avansul față de alte orașe, precum Clujul, care încă nu dispuneau de o asemenea publicație. De la 1838 și până astăzi, în Oltenia au apărut peste 2000 de publicații. Gazeta a fost menționată de Mihail Kogălniceanu în articolul Introducție: „La anul 1817, dl Racocea, c. c. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întâiași dată în limba românească. Planul său nu se putu aduce în împlinire. La anul 1822, dl Z. Carcalechi, în Buda, cercă pentru a doua oară o asemene întreprindere, dar și aceasta fu în zadar. În sfârșit, la 1827, dl I. Eliad vru și ar fi putut, pe o scară mult mai mare, să isprăvească aceea ce Racocea și Carcalechi nu putură face. Ocârmuirea de atunce a Țării Românești nu-i dădu voia trebuincioasă. Așa, puținii bărbați care pe atunce binevoia a se mai îndeletnici încă cu literatura națională pierdură nădejdea de a vedea vreodată gazete românești. Numai doi oameni nu pierdură curajul, ci așteptară toate de la vreme și de la împrejurări. Aceștii fură dl aga Asachi și dl I. Eliad; unul în Moldavia, altul în Valahia păstrau în inima lor focul luminător al științelor. Așteptarea lor nu fu înșelată. Împrejurări cunoscute de toți le veniră întru ajutor. Așa, la 1 iunie 1829 în Iași, ALBINA ROMÂNEASCĂ văzu lumina zilei pentru întâiași dată. Puțin după ea se arătă și CURIERUL ROMÂNESC în București. De atunce, unsprezece ani sunt aproape; între alte multe înaintări ce s-au făcut în ambele principaturi, literatura n-a rămas în lenevire. Ajutată de stăpânire, apărată și îmbogățită de niște bărbați mari și patrioți adevărați, a cărora nume vor fi trainice ca veacurile, înlesnită prin miile de școli ce s-au făcut în târgurile și satele Moldo-Valahiei, literatura noastră făcu pasuri de uriaș și astăzi se numără cu mândrie între literaturile Europei. După „Albină” și după „Curier”, multe alte gazete românești s-au publicat în deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii. Așa, în puțină vreme, am văzut în Valahia: „Muzeul național”, „Gazeta teatrului”, „Curiozul”, „Romania”, „Pământeanul”, „Mozaicul”, „Curierul de ambe sexe”, „Vestitorul bisericesc”, „Cantorul de avis”; în Moldova: „Alăuta românească”, „Foaia sătească”, „Oziris”; în Ardeal: „Foaia Duminicii”, „Gazeta de Transilvania” și „Foaia inimii” (Nestorescu-Bălcești, 1971, pp. 23-34). 

Cu alfabet de tranziție era și „Jurnalu Craiovei”. 

În prima perioadă (între anii 1838 și 1900), în linii mari presa era compusă din ziare grupate în jurul vreunui partid, economice sau de informație banală, reviste consacrate evenimentului literar sau religios. Fiecare dintre ele avea grijă de a interfera cu alte profiluri, deținând un miscelaneu, acolo unde aveau să debuteze personalitățile de mai târziu. Publicație de concordanță cu programul insului comun și cu titlu de piesă de teatru, „Carpații (Nestorescu-Bălcești, 1971, pp. 40). Apare în toate zilele de lucru”, care în avangardă are Știri telegrafice, astfel propagând ideea comunicării urgente a noutăților, mulțumită unui aparat ca telegraful.  

Un săptămânal interesant, purtător de mentalitate pașoptistă, a fost „Naționalul”, al cărui subtitlu, „Gazeta politica, literarea et economica”, avea un dublu sens: anunța profilul căruia articolele i se consacrau, dar și atașamentul față de valorile latine. Existența săptămânalului n-a fost de lungă durată, dar s-a consumat în mijlocul unui eveniment istoric, de la 24 august până la 13 septembrie 1848, însumând șase numere, apărute în cea mai mare parte, cu deviza: Dreptate și Frăție. Fondatorii Toma Strâmbeanu și Petre Cernetescu erau militanți pașoptiști de anvergură. Deviza reflecta starea de frondă a anului 1848 (Dianu, 1979, pp. 42-43).

Cu apariție săptămânală între 22 aprilie şi 24 decembrie 1857, apoi bisăptămânală, de la 14 februarie până la 26 iunie 1860, jurnalul politic și literar „Vocea Oltului. Jurnal politic și literar” a găzduit colaborările poetului N. N. Nicoleanu, care își face debutul cu poezia La patrie [nr. 5/1857]. N. N. Nicoleanu a scris unul dintre cele mai frumoase poeme despre orașul Craiova: „Oh! Craiovă, leagăn falnic de speranțe strălucite! / Nu pentru că dormi, sub cerul unei clipe fericite / Sorind lacrimile nopței, de răcoare parfumate / Și d-a Jiului șoptire, tresărind cu voluptate, // Nu pentru că sorb viața de pe buzele-ți mieroase / Juni amici, plini de noblețe de ființe generoase, / Care sprijinindu-mi pasul și nutrind a mea putere… // Nu numai pentru aceasta port cu tine dorul tău / Și te chem ziua și noaptea raiul sufletului meu.”

Traian Demetrescu se va remarca în elaborarea săptămânalului „Amicul Libertății. Foaie politică și literară”.

Deși contabilizând numai șapte numere: 16 noiembrie – 30 decembrie 1887, ziarul e de reținut prin disponibilitatea la nou și deschide calea „Revistei Oltene. Suplimentul Literar al Ziarului ECONOMISTUL”, care s-a bucurat de o apariție ceva mai îndelungată: 1888 – 1890.

Apărută în paralel cu „Economistul”, „Revista Școalei” (1891 – 1892) inspiră ideea publicațiilor profesionale, datorită semnăturilor exclusiviste din rândul cadrelor didactice și, mai ales, promptitudinii de a furniza la timp datele diverselor simpozioane, mese rotunde și cercuri pedagogice. Un spațiu special, pe ultimele pagini, se rezervă activității Inspectoratului Școlar (fiind anunțate posturile vacante, transferările etc.).

„Ecoul Doljiului. Ziar septemanal SUB DIRECȚIA UNUI COMITET” (1892 – 1893) deschide unghiul, înspre suprafața județului, de la cea a Craiovei, ca nevoie de prindere a cât mai multor tipuri de informație (Mateescu, 1981).

Cele mai multe publicații își fac apariția în Craiova și răsfrâng unghiuri ale conștiinței realizând finalul unui „Secol”, față de care fuseseră totuși prea puțin cutezătoare.

În celelalte județe, cel mai devreme vede lumina tiparului ziarul „Facla”, în 1865, la Caracal, Olt; probabil data timpurie a înființării lui a fost motivul pentru care mai târziu, inimoși oameni de cultură l-au reluat: 1922 – 1925 (Firan, 2007, p. 54).

3.  Caracterizarea primei perioade           

Perioada aceasta de preromantism permite până la urmă, valorificarea unor idei și teme interesante, precum instalarea modului urban de viață în conștiința oamenilor și a altor viziuni despre lume, precum faptul că știința de carte îți poate asigura un viitor sigur. Se insinuează în spaţiul rustic natal, ceea ce înseamnă o atenuare a deciziei hortative a părinților, în special a taților, de a-și căsători fiii în sat, ca să le fie de ajutor la câmp și mai ales, sprijin la senectute, posibilitatea de a-și fi luat în mâini propriul destin, dedicându-se învățăturii. Chiar dacă startul a fost dintr-un mediu cu destule rigori impuse de tradiție, împlinirea apare din succesiunea speranţelor și din îndârjirea de a crede în ele; ca să fi reușit să părăsești satul, trebuia să ai știință de carte; astfel, intrai în atenția unui boier, pe lângă a cărui casă te puteai aciua, ca pedagog pentru copiii lui sau cu simbrie de secretar sau de altă funcție primită. Prin rigori înţelegem prototipuri de raport, cum ar fi, de exemplu, cel dintre tată şi fiu: importanță avea decizia paternală.

Expresia „stea căzătoare” din fondul popular reiterează iluzia că fiecare om are steaua lui, iar stingerea stelei marchează imposibilitatea acesteia de a mai emana fatum. Resursa primordială a corespondenței este capacitatea de iubire (de astru ?) a omului.

Presa aceasta de început aduce la suprafață simboluri preeminesciene, fiecare cu impresia consacrată: teiul, de mireasmă şi de ocrotire, luna, de reverie, lunca, de evadare din cotidian sau din copilărie; odaia e circumstanța materială în care se inscripționează unda gândurilor. De asemenea, modalități de modernizare a prozei. Personajele, în dimensiunea inspirată de operă, se deprind cu sinele lor.

În „Amicul libertății” și în „Revista olteană”, ziare scrise aproape în întregime de Traian Demetrescu, se angajează, despre Eminescu, un tip de discurs – amplu şi cu traversări de la teluric la astral, de la condiţia umană la cea demiurgică: poetul romantic s-a consacrat mediului său contemporan, cu avântul şi proprietatea de a produce mult, pe o porţiune restrânsă de timp, fără a-și aliena identitatea din cauza ocurenței vicisitudinilor, sociale probabil.

4. Concluzie  

Perioada aceasta de preromantism permite până la urmă, valorificarea unor idei şi teme interesante, precum faptul că ştiinţa de carte îţi poate asigura un viitor mai bun.

Referințe

Dianu,I. (1979). Pe urmele lui Badea Cârţan. București:Editura Sport-Turism. Bucureşti,

Firan, F. (2007). Presa literară craioveană. Craiova: Editura Scrisul Românesc.

Mateescu, C. (1981). Drumurile lui Anton Pann. Bucureşti: Editura Sport-Turism.

McLuhan, M. (1975). Galaxia Gutenberg. București: Editura Politică.

Nestorescu-Bălceşti, H. (1971). Bibliografia presei vâlcene, în „Studii vâlcene”, I, 1971.

Tătaru, V. (2013). Două reviste în polemică: „Datina” şi „Gândirea”, în „Cafeneaua             politică”, accesat pe: http://www.cafeneauapolitica.ro/doua-reviste-in-polemica-            datina-si-gandirea.html, la data de 7. II. 2013

De dimineață, am urmărit, în treacăt, filmul Green Lantern, pe HBO – nu sunt amator de SF, dar s-a nimerit să nu am ce face și să stau cu ochii pe ecran – probabil m-au atras efectele speciale. Ulterior, mi-am revăzut textul, pe care l-am postat, aseară, pe blog. Recitindu-l, mi s-a părut că îmi evocă un fapt cunoscut, fiindcă, din acele rânduri, răsărea, spre mine, fața extraterestrului din film; anticipasem – am scris poemul acum mai bine de un deceniu, dar l-am redescoperit aseară, între manuscrisele imprimate pe un stic – atât configurația personajelor, cât și bătălia epică dintre ele. Poemul ar fi fost suportul perfect pentru cinematografie și, încă o dată, m-am gândit la disponibilitatea mea de a prevesti, în scris, diverse evenimente, fără a fi și conștient de impact sau că, sub pană, am ticluit un fragment din viitorul artistic sau real.

(Va urma)

Aș vrea să cobor, în imperiul unei minuni, la scară minusculă, încât, supus dimensiunilor noi, din pânzele păianjenilor invadând un pod părăsit, să-mi fac vele pentru nava de carton gros, construită cu brațe de copil în toată firea, să le prind de nuiele. Vele de plutit pe curenți, întâi, și pe apa din curte, apoi. Cu aspirația mea de a pluti pe curentul aducând parfum de flori din grădină este în concurență foamea unui șoarece de soi: îmi pândește creația, așteptând s-o roadă. Dacă nu voi cârmi (ca în romanele de aventură), pupa se va destrăma în dinții lui (gândul se ia cu mine în întrecere).

Busolă îmi e Steaua Nordului, dar și destinul meu, în metamorfoza-mi, cât se va modifica?

O lovitură de coadă mi-ar fi acum fatală, harpon poate pentru balena care ochilor de rozător par a fi; din jocul unui motan cu mine, mi-aș mai reveni: cred că ar înțelege, din reflex domestic, că am fost om matur și m-ar lăsa în pace. Pe rând, liliputan fiind, mă voi extazia (din efectul metamorfozei) de înălțimea zborului la îndemână și de popasul pe apa susținând umbra tăcută a țărăncii volubile. Mâna ei scapă suveica – zgomotul atinge planeta gândirii mele. Dar talpa femeii calcă apa de ploaie din urma de copită de bou, proiectându-mă, cu vas cu tot, în afară, pe bătătură. Nu am de acum încolo decât să-mi plâng naufragiul. O! De pe stele, veșmântul de aur al luminii cade pe umerii filosofului, pe care firea contorsionată de probleme îl poartă prin oraș, pe lângă alaiul princiar.

Pe creste, în umbra cucilor singuratici, monahi drepți stau în genunchi, adăpostiți de visuri; din cugetul lor ca ploi vin idei peste filosofi. Învăluită de fum, cetatea își primește colindătorii de bine străbun. La proporția de om, nu mă voi afla împlinit, decât dacă voi fi brevetat marinar (să primesc în custodie nava) sau pilot, după școală. Nu aș avea aptitudini atât de diferite pentru medii fluente și schimbătoare, întretăiate de multe, prin valuri trecând burți, pe aer, povețe de la un sfătos la altul; de unde să crească bărbile, cu fir alb și înăsprit în vârste, ale înțelepților, dacă nu din captarea a ceea ce în munți spun în sine pustnicii?

Starea de veghe a zeilor,

întrecută în ansamblu, de amploarea luptei recente,

se lasă pradă somnului vânător.

Înainte de a-și fi întins pe mari paturi de rouă,

constituția de abur și piatră,

zeii au tras de sfoară, într-o eclipsă abnormă,

soarele,

în locu-i mocnind un jar de vacanță.

Ruguri nestinse torc peste întreg, vini concrete.

În văzduh,

ca vorbele pe buzele muribundului,

păsări de pradă mor.

Am luptat în regimentul doi Cloșca, numit pe front până în ziua de 27 noiembrie, când am căzut prizonieri în apropierea râului Grigor, județul Prahova. Dușmanul ne înconjurase din toate părțile și noi voiam să spargem cercul. N-am putut, cu toate sforțările noastre, pentru că nemții erau mulți și din toate părțile. Am stat închis în Ploiești, în Școala primară. Acolo am stat nouă zile și nouă nopți, fără să ne dea o bucățică de pâine, decât apă rece. Păduchii se înmulțeau din zi în zi. În școală făceau focuri din băncile copiilor, unde ne păleam cămășile, ca să moară păduchii. Încep să ne dea la patru inși câte o varză albă. Trecând trei zile, ni se da câte un pesmet de fiecare prizonier, iar după alte trei zile, ne dădeau la cinci prizonieri, o pâine.

            Din cauza păduchilor și a mizeriei ce am îndurat, s-a ivit între noi o boală numită tifos, care a prăpădit foarte mulți: de la 30 – 40 pe zi. Îngropatul se făcea câte 30 – 40 de morți la un loc, fiind cărați cu căruțele care trăgeau la marginea gropii unde se răsturnau, apoi se trăgea pământ pe ei. M-am îmbolnăvit și eu. Mă durea capul și nu știam nimic de mine. Eram așa de slăbit, că nici din pat nu mă puteam da jos.

            La 1 aprilie, am fost luat de turci și trimis în țară la ei. Am trecut Dunărea peste pontoane, în Bulgaria. La stație, bulgarii ne așteptau cu brațele pline de pietre. Cum a oprit trenul, au început să dea în noi cu ele. Santinelele turcești abia au putut înlătura pe bulgari.

            Ne-au dus la Adrianopol, pe urmă, la Constantinopol și de aici cu trenul, spre Bagdad, până la localitatea Alep (Alep este un oraș din Siria, cu cca 1,7 mil. locuitori astăzi, n.r.). Ne-au dat jos, punându-ne la săpat tuneluri pe sub munte. Erau acolo fel de fel de oameni: români, ruși, italieni, sârbi, francezi, englezi, indieni și chinezi. Mâncam pâine și o porție de pilaf îndulcit cu smochine. De prin munte, mâncam poame ca portocale, smochine, roșcove.

            Soldații se îmbolnăveau de căldură. Mulți mureau, dar cu toate că erau îngropați adânc, hienele îi scoteau și-i mâncau.

            Din Constantinopol am scris o carte poștală pe care am trimis-o acasă la mine, dar n-au primit-o ai casei.

            Venit acasă, m-am îmbolnăvit și am zăcut un an și jumătate și am rămas cu un tușit, după cum mă vezi.

*Mărturie făcută de țăranul Toma Ismană din satul Izvorul Aneștilor, jud. Mehedinți, în anul 1937, lui V. Vârcol, care atunci era insp. general școlar. Toma Ismană fusese ostaș, prizonier sub ocupație.  

Erijat într-un „ins” misterios din cauza leneviei în care se complace, față de copiii care-l „îmboldesc” să le spună povești, autorul se proiectează inițial într-o instanță lirică, adecvată conexiunii posibile cu interlocutorii lui ghiduși; ba, mai mult, pentru a găsi o măsură explicabilă a ponderii fizice din cauza căreia lâncezește, el se consideră expiat de propriu-i corp, un glas al acestuia și atât. Dimensiunea metafizică pe care o acceptă este permeabilă viziunilor extravagante. A-și imagina el despre sine că este un glas îi dă putere să relaționeze linear cu alți semeni, reperați la același nivel, de vibrație sonoră, altfel, câmpul discuției se închide, iar povestea pe care ar istorisi-o s-ar afla în continuare în sertar. Stadiul de voci la care aderă îi permite, cel puțin pe durata narării, să abandoneze propria-i identitate, de om matur, serios, captiv al conveniențelor de tot felul, pentru altă ipostază, solicitată de copii, aceea de povestitor cu fantezie.

Reveria este alt mijloc de relaționare. Până la urmă, se ajunge la o convenție cu ascultătorii micuți: ei trebuie să vâslească mai departe, în timp ce el, maturul, Gulliver în țara piticilor, se va aduna din starea-i vacilantă, pentru a expune povestea mult așteptată. În plus, glasurile copilelor copleșesc pe acela auctorial, extrem de îndărătnic inițial: „O, cruzi micuți! / În ăst ceas molcom, / În astă tihnă și visare / Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă, / Să-l îmboldiți la un basm mare! / Dar cum să învingă bietu-i glas, / Unite când îs trei glăscioare?”. Tonul de interpelare este similar aceluia avut de Ion Barbu, în După melci și în debutul artei poetice, Riga Crypto și lapona Enigel.

Glasurile „celor micuți” stabilesc, de pe acum, tiparul personajului, precum ursitoarele urează nou-născutului traiectul în viață. Față de situațiile anterioare, sugerate în discurs, când ascultătorii se mulțumeau cu o teapă anume a „năzdrăvăniilor” (despre care li se istorisea), acum vor mai mult, o istorie cum nu li s-a mai spus. Pentru aceasta, este nevoie de o transfigurare complexă a autorului, de un efort substanțial, în primul rând, de abandonare a propriului eu, apoi, de îmbrățișare a două tipuri de ficțiuni, una favorizată de „tăcerea profundă” care s-a lăsat, prin complicitatea copiilor curioși, dornici să asculte, alta, „născută de vis”, de acea reverie inspirată de aspectul naturii în amurg. Cu alte cuvinte, Lewis Carroll se autodefinește pe sine ca autor: sută la sută inspirație și deloc efort, pentru că, la vârsta pe care o resimte, nu s-ar mai fi dedat scrisului. Prin urmare, pretinde a fi ascultat, precum Homer în Antichitate, iar ceea ce rostește se va reține (ori nu) prin ceea ce a impresionat urechea auditoriului. Pentru a scăpa definitiv de eventualele acuze că basmul n-a plăcut, Lewis Carroll distribuie la propriu firul narațiunii personajului făurit: „Alice! În mâna-ți blândă ia / Copilărescul basm și-l pune / Lângă curatele-ți visări”. Această predare a prerogativelor unei instanțe fictive face parte din cutuma realizării epopeilor. Homer s-a abandonat pe deplin vestalelor, pentru a fi mai credibil în tot ce expune, în sensul că narația nu-i aparține lui, fiindu-i transmisă / inspirată de entități superioare, la modă atunci, muzele atât de invocate: „Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul, / Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse” (Iliada, Cântul I).

Alice, eroina cărții, însumând însușirile copilelor dornice să audă o poveste inedită, se abandonează lumii reale, dintr-un sentiment de curiozitate, dar și datorită instrucției adecvate vârstei. De exemplu, nu l-ar fi urmat pe iepuraș, dacă nu ar fi remarcat vestimentația acestuia extrem de bizară (o veste găzduind un ceas de buzunar). Dintre vietăți, omul deține capacitatea de a estima timpul. Când alta se raportează la timp, este clar că este demnă de luat în seamă și de spionat, fapt pe care Alice îl realizează, asumându-și riscul de a purcede în lumea exemplarului care s-a folosit de tehnică (pentru a-și calcula unele acte, precum statul la suprafață). Propriu iepurașului alb este numai „fuga peste câmp” și coborâtul în vizuină, iar nu posesia unui ceas „pe care îl scoate din buzunar”. În consecință, abilitățile neobișnuite sunt mai numeroase, de unde și proporția fabuloasă a romanului, precumpănitoare aceleia realiste; perspectiva obiectivă se închide, odată cu plutirea lină a bărcii înspre casă, în spate cu soarele asfințind, în timp ce alta spectaculară se deschide în mod paradoxal, în subteran.

Lewis Carroll se redescoperă pe sine copil, cu ocazia explorării, de către Alice, personajul în care se dedublează, a universurilor din spatele ușilor închise. Tot ce a trăit el în sine și nu a avut curajul de a spune maturilor din jur, o face acum, relevând astfel fantezia specifică oricărui copil.

Mai există un motiv subtil pentru care Alice are acces la vizuină, anume dragostea copilei pentru animale. Deși aflată sub tensiunea generată de acomodarea cu noul mediu, ea își exprimă îngrijorarea pentru Dina, pisica ei: „Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună și Dinei lapte în farfuriuță. Dina, drăguța mea, ce bine ar fi fost să fii și tu cu mine aici! Șoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — știi, liliecii aduc foarte mult cu șoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci?”.

Alice împărtășește destinul lui Prichindel, din basmul fraților Grimm, de a vedea lucrurile de la scară minoră; anomalia ei nu este congenitală, precum în cazul arhetipului menționat, ci dobândită, în urma îngurgitării băuturii din sticluța etichetată cu mesajul hortativ: „Bea-mă!”. De fapt, minimizarea trupească este în concordanță deplină cu propria-i voință de avansare într-un perimetru fastuos, deși liliputan, mai degrabă propriu iepurașului năstrușnic, decât unei copile. Justețea găsirii unui instrument, precum luneta, ca al doilea termen al comparației, facilitează metamorfoza: „Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aș ști cum să încep”. Cheia adaptabilității la dimensiunile și atmosfera spațiilor în care s-a trezit catapultată este reprezentată de propria-i minte, pliată pe soluții ad-hoc. Reducerea dimensiunilor corporale dezvoltă paradoxal, ideea posibilei extincții, dar fără aer tragic, dimpotrivă, destul de ludic; în orice caz, momentul este crucial, de preschimbare a atitudinii inocente din fața misterului, cu alta de elucidare, evitabilă în opinia lui Lucian Blaga exprimată astfel în lucrarea Filosofia stilului: „Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”. Devansarea instinctului de conservare de către o copilă echivalează unui act eroic pe care Alice îl produce în mod firesc, ajungând la estimări filosofice de felul: „<căci, mai știi — își zicea — te pomenești că mă sfârșesc de tot, ca o lumânare. Stau și mă întreb: cum aș fi atunci?> Și încerca să-și închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva”. Comparația este caracterizată de naivitate, în aparență, pe când, în realitate, suscită întrebări multiple (și duce imaginația oricărui lector în direcții pe care altfel acesta niciodată nu le-ar fi tatonat).

La orice transformare fizică, Alice urmărește să-și mențină identitatea de sine intactă. Când plânge, din cauza grijii pentru propriile-i picioare de care se distanțase prea mult, înălțându-se peste măsură, lacrimile vărsate sunt de proporții exorbitante, astfel că, în jurul ei, se formează o baltă (corpul reacționează adecvat noilor dimensiuni dobândite). Teroarea de umed este reprimată de aceea a recluziunii pe care a resimțit-o însuși Noe, cu ocazia potopului mitic. Alimentele reprezintă motivul plauzibil pentru alungirea sau retractilitatea unui corp în formare, explicație mediană domeniilor științific și fantastic.

Spațiul subteran este mai degrabă unul al sorții, prevăzut cu diverse indicii alipite borcanelor cu dulcețuri (dulcețuri dorite de copii în general); la un loc, indiciile hortative (etichetele de pe sticluțe și borcane) îndeplinesc proprietatea lui Procust, de a conferi un barem după care dimensiunile corporale devin încadrabile noilor spații. Este de remarcat diferența arhicunoscută: în cazul lui Alice, modificările anatomice se produc din interior, ca efect al deglutiției unor alimente magice, pe când manopera lui Procust asupra nefericiților călători este brutală și implacabilă, pe deplin exterioară.

Protagonista este dusă cu zăhărelul, amănunt superior cazului în care fetei i-ar fi fost desemnat un anumit curriculum, precum oricărui om în general, și pentru care ea nu ar fi avut niciun soi de implicare sau de adeziune. Însuși Iisus Hristos, pentru a produce influența decisivă asupra istoriei omenirii, a trebuit să îndure autoritatea unui fatum care nu-i aparținea de drept și de care nu ar fi avut nevoie în calitatea lui primordială de fiu al lui Dumnezeu, dar pentru a înnobila firea umană cu tenacitate divină, a consimțit la dualitate (firea omenească în simbioză cu aceea dumnezeiască).

E foarte posibil ca Alice să stea în continuare pe mal, în compania păpușilor și numai imaginația să-i zburde, iar dulcețurile să aibă asupra ei un efect puternic, furnizându-i energia necesară abdicării de la realitate. De fapt, copila nu coboară într-o vizuină propriu-zisă, ci în propriul sine, precum Harap – Alb, a cărui insinuare în fântână anunță începutul maturizării, al unei introspecții la care este constrâns de fapta cinică a Spânului (este prețul plătit pentru naivitatea derizorie de a crede că se află în țara spânilor, când, în realitate, un singur spân îi ieșea în cale, pentru a-i fura identitatea).

Alice scrutează subsolul terestru, estimat ca metaforă pentru natura interioară, datorită propensiunii ferme de a se autocunoaște. Dezideratul unei asemenea etape este justificat din mai multe motive: copila este curioasă, curajoasă, are o înțelepciune precoce, paralelă cu spontaneitatea ludică, și este îndemnată la a se lansa în lumi necunoscute de către aparențele bizare din realitate, care parvin altui univers. Nevoia de certitudine asupra misterelor este laitmotivul cărții. Cunoașterea de sine nu este de tip paradisiac, din cauza vârstei, când primează inocența și curiozitatea. Copila se confruntă cu noțiunile „latitudine” și „longitudine”, fiindcă nu le-a înțeles la școală și de aici dificultatea de a se controla în metamorfoze, ea nu-și explică sieși valabilitatea conceptelor; bâlbâiala pe tema aceasta fiind surplusul de incertitudine pe care-l îndură.

Etajul narativ nu este diferit de cel întâlnit în Micul prinț, deopotrivă regăsim aceleași elemente care asigură fluența evenimentelor, precum ivirea obstacolului (cum scamatorul scoate iepurașul din pălărie) și depășirea acestuia prin iscusința eroului. Spontaneitatea e trăsătura morală cea mai importantă a lui Alice, precum și compasiunea pentru viețuitoarele întâlnite.

Față de personajele urmuziene, care acționează numai în virtutea dotărilor mecanice, fiindcă acestea le asigură interacțiunea, iar nu pornirea interioară, Alice se transformă din agrementul inocent de a se cunoaște ea pe sine însăși.

Personajele lui Caroll au elemente umane, precum abilitatea de a comunica ori de a participa empatic la evenimentul căruia Alice îi face față.

Obiectele sunt opreliști în calea oamenilor de a se redescoperi pe sine și pe ceilalți.

Câte căni trebuie să dea la o parte gospodina bogată, pentru a-și vedea vecina demnă să-i vorbească? De asemenea, între mine, care nu am nicio cană – am renunțat la ea, fiindcă am socotit că nu-mi mai este de niciun folos -, și oricare dintre locuitorii orașului, sunt nenumărate căni, șir care-i împiedică să mă observe și pe care ar trebui să merg un an să le ajung la nas celor avuți, în timp ce, pentru cel de rând, mi-ar fi de ajuns o săptămână. Sau, dacă mă refer la aparatele grele, auxiliare îmbunătățirii traiului, câte zeci de kilograme ne despart? Cum le înlătur din cale, pentru a privi în ochi pe jalnicul proprietar?

Uite-l pe cel din fața noastră! Iese din prăvălie cu mai mulți pumni de cuie. Unde le duci, frate? Nici nu-i aștept răspunsul, fiindcă îmi dau seama că îi sunt necesare la îngrădire. Ce își păzește și față de cine? Orizontul cultural, dacă nu ar fi scăzut și dacă i s-ar alinia cu toții, i-ar propulsa în alt tip de relații, fără a mai fi nevoie să se ferească unul de altul, să nu li se fure din bunuri. Ceea ce propun, o dezlegare de lucruri, este o utopie, recunosc, dar acesteia eu m-am dedat cu trup și suflet.

(Va urma)

Viziunea asupra literaturii este deductibilă și din lista poeților pe care Leo Butnaru, un nume arhicunoscut în literatură, i-a tradus în limba română, poeți ale căror maniere de exprimare artistică străbat epocile. Paginile care li se consacră sunt însoțite și de o scurtă biografie, cu accent pe momentele cruciale, care le-au determinat opera. Antologia, intitulată Clavecine și vecinătăți, are cinci părți, denumite după spațiul cultural căruia numele care l-au impresionat pe traducător, îi aparțin. Astfel, Din poezia franceză, spaniolă și italiană, sunt traduși: Francis Picabia, Guillaume Apollinaire, Yvan Goll, Jacques Prévert, Réne Char, Eugéne Guillevic, Aimé Césaire, Federico Garcia Lorca, Giuseppe Ungaretti, Maria Luisa Spaziani și Aida Merini. Din poezia rusă și ucraineană, sunt tălmăcite texte semnate de către: Ivan Bunin, Vasili Mazurin, Elena Guro, Davis Burliuk, Vasili Kamenski, Velimir Hlebnikov, Tihon Ciurilin, Nikolai Gumiliov, Vladislav Hodasevici, Gheorghi Zolotuhin, Aleksei Krucionîh, Nikolai Aseev, Anna Ahmatova, Serghei Bobrov, Boris Pasternak, Osip Mandelstam, Ilya Ehrenburg, Serghei Treteakov, Marina Țvetaeva, Tatiana Veciorka, Vladimir Maiakovski, Bogdan Gordeev Bojidar, Serghei Esenin, Konstantin Bolșakov, Elpidifor Titov, Anatoli Mariengof, Leonid Cernov, Ippolit Sokolov, Boris Poplavski, Nikolai Zaboloțki, Iuri Odarcenko, Daniil Harms, Leonid Martînov, Boris Kornilov, Igor Cinnov, Pavel Zalțman, Ghenrih Sapghir, Ghennadi Alekseev, Robert Rojdestvenski, Andrei Voznesdenski, Iosif Brodski, Igor Pomeranțev, Namjil Nimbuev, Vera Pavlova, Nika Turbina, Andrei Korovin, Anna Iablonskaia, Oleska Slis-Arenko, Mihail Semenko și Mihailo Kameniuk. Din poezia americană, latino-americană și vietnameză, au fost reținute următoarele nume: Stephen Crane, Jules Supervielle, Marco Antonio Montes de Oca, Alejandra Pizarnik și Mai Văn Phấn. Din poezia scandinavă, poloneză și lituaniană, figurează numele lui Olav H. Hauge, Hans Børli, Hunvor Hofmo, Krzysztof D. Szatrawski și Vladas Braziūnas. În sfârșit, Din poezia cehă, sârbă, slovacă și sârbă, rețin atenția: Antun Branko Simić, Jaroslav Steifert, Zoran Pešić Sigma, Valentina Novkovic, Pavol Janik și Fazıl Hüsnü Dağlarca.  

Antologia este prezentată de către Liviu Antonesei, Arcadie Suceveanu, Ovidiu Pecican, Adrian Grauenfels, Toma George Maiorescu, Chiril Covalgi, Alex. Ștefănescu și Ion Pop.

Creațiile lirice asupra cărora Leo Butnaru s-a oprit, într-un demers necesar de familiarizare a cititorilor români cu poeți de primă mână din literatura lumii, tratează teme importante, precum dragostea, natura sau destinul omului pe pământ.