Îl citesc pe Călinescu,
de la ivirea soarelui pe boltă,
până după-amiază,
când mai schimb,
scriind, sub turma impresiilor,
gonită prin gânduri, de păstorul critic.
Odaia îmi dă ocazia,
prin pace,
să-mi revăd tatăl,
suit în stele,
ca om bun ce a fost.
Fața lui este aceeași,
puterile-i sunt noi,
propulsându-l ca fulger,
prin cosmos,
cu o floare în mână,
primită de la îngeri,
pentru cum s-a purtat
cu noi în viață. Mi se oprește
lângă timpan,
pentru a-l auzi
să zică din gură cântecul preferat,
„Foaie verde maghiran”...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”