Pe muchia ferestrei,
o pasăre vine să-și refacă, în repaus,
agila-i strădanie.
În zbor, a dislocat valuri de aer,
din care s-a ridicat un paratrăsnet,
cu lumină de veghe în cap.
Ce penaj! În luciu-i, se adună raze,
ca soli din galaxie.
Razele simt să vorbească între ele,
ca babe locuind temporar în cerdac.
-Ce surd este locul în care ne-am așezat
și am străbătut căi,
pentru a ne plictisi, aici, noi,
simple culori inventate
să izbucnească în râs.
Târziu,
o tânără vecină se duce,
în pași de vals,
la oglindă...
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”