Max Frisch

Max Frisch

            Față de tragedia antică, unde corul subliniază forța destinului, în drama lui M. Frisch, Biedemann și incendiatorii, subintitulată Piesă didactică fără morală, dimpotrivă, se cântă despre capabilitatea omului de a-și determina singur soarta. Corul este o prezență efectivă în direcția de a atenua psihoza incendiului imprimată piesei de propensiunea latentă a celor doi piromani găzduiți de Biedemann.

            În surprinderea gesturilor banale, precum aprinderea unei țigări, autorul tezaurizează și reacția interioară a personajului. Biedermann, protagonistul dramei, este preocupat mai mult să se revolte față de vigilența exagerată a pompierilor decât să fie prudent cu tempoul existențial din propria-i casă. Gândurile sale, rostite în barbă („în ziua de azi nu mai e chip să aprinzi o țigară fără să nu te gândești la incendiu!…Ți se face silă”), au o replică vie și irepresibilă în nuanțele ei populare, din partea coralei: „Vedeți, cetățeni ai orașului natal, Noi suntem paznici ai orașului natal, Noi stăm de strajă; Cu urechea la pândă, Vrem binele bunului cetățean”. Intervenția sonoră e analogă melopeelor care se aud din gura gondolierilor sau vociferărilor din O scrisoare pierdută. Partitura avansează în filosofie, prin astfel de mesaj: „Noi stăm de strajă, Cu urechea la pândă, Spre a dezvălui ceea ce-i învăluit Și spre a stinge, înainte de a fi prea târziu, Ceea ce-i în primejdie să ardă”. Reproșul relativ la eventuala neglijență a cetățenilor este plasat de corifeu, de asemenea în termeni profunzi, semnificativi pentru viziunea renascentistă a dramaturgului: „Multe sunt în primejdie să ardă, Totuși nu tot ceea ce arde Se datorește nestrămutatei sorți”. Versurile devin ilustrative pentru dragostea în sine, pentru faptul în care echilibrul emoțional este periclitat de către un sentiment puternic, neașteptat, de care nu este de vină soarta, o noțiune abstractă pentru un summum de eșecuri și de bucurii.

            Acțiunea piesei pare desprinsă din ziarul pe care-l citește Biedermann, răsturnată în realitate printr-o simplă rotire a mâinii, gest care întoarce conul cu pâlnia în jos, permițând amănuntelor din articol să invadeze spațiul aceluia căruia îi repugnă ce află din ziare. O explicație pentru piromanie transpare simplu, din pretenția lui Schmitz („un luptător”) de a obține o dovadă concretă de omenie, din partea celui pe care-l vizitează, altfel nu se va sfii să dea foc locului unde se va simți nedreptățit și disprețuit. Furia din cuvinte ajunge mai târziu la interlocutor, când acesta deja a replicat pe seama subiectului început, iar efectul umoristic deschide alte porți semantice, înspre absurd; astfel, luptătorul ar fi primit numele de familie „Schmitz” fără efort, a intrat neinvitat cândva într-un loc de unde s-a ales cu o identitate – aceasta de deduce prin izolarea secvenței de rest, dar, în ansamblu, conotația este alta, extrem de frecventă, anume că intervențiile dialogale se suprapun, enunțurile nefiind duse până la capăt din cauza nerăbdării unuia dintre convorbitori):

„Schmitz: Bună seara!

Biedermann: Ce înseamnă asta? I-am spus răspicat servitoarei să aștepți afară pe culoar. Cum se poate… așa… fără să bați.

Schmitz: Numele meu e Schmitz.

BIEDERMANN: Fără să bați.

Schmitz: Schmitz Josef”.

            Discuția este un prilej pentru oaspetele intempestiv, pentru fostul luptător Schmitz, de a-și evalua mai bine gazda, pe care până acum pretinde a o fi cunoscut „numai din unghiul cel mai favorabil”. Pretextul vizitei l-a găsit în scena de la cafenea, din seara precedentă, când Biedermann s-a manifestat zgomotos contra incendiatorilor, bătând cu pumnii în masă. Refugiat într-un colț al terasei, Schmitz i-a apreciat imixtiunea drept mostră de franchețe. Totuși, prestația nu l-a convins definitiv și pentru a afla adevărul relativ naturii interioare a acestui domn, s-a gândit să-l viziteze. Schmitz acționează destul de cinic, întrucât incendiile au fost provocate de pretinși negustori ambulanți, după cum se consemnează și în ziare, iar el se prezintă drept „fost luptător la categoria grea”, calitate în spatele căreia își ascunde înclinația piromană, chinuitoare și pentru sine, de aceea își adună, din conversația purtată, vagi motive de calmare a propriei conștiințe și, totodată, de montare a faptei reprobabile. În precizarea: „De oameni ca dumneavoastră, domnule Biedermann, avem nevoie!”, este ironic, ton de care Biedermann nu-și dă seama, picând în capcană (în sensul că ajunge să-și deschidă prea mult sufletul). Vizitatorul cu identitate falsă îl definește drept țintă potrivită pentru incendiatori, deoarece îi câștigă încrederea prea ușor.

            Schmitz se insinuează ca autor al incendiului care a mistuit circul la care a lucrat, dar nu este depistat, dimpotrivă, se consideră victimă. Mai mult, în viziunea lui, cel care ar fi aprins „șandramaua”, mâna criminală, nu ar fi o persoană anume, ci o entitate abstractă, precum lipsa de conștiință pe care bietul director (al circului), mort în incendiu, o clama în mai multe rânduri: „Mă cunoști“, mi-a zis el. „La ce bun să am conștiință?“ Textual. „Ca să le viu de hac fiarelor mele, n-am nevoie decât de o cravașă.“ Textual! Dintr-ăștia era. „Conștiință!“ mi-a râs el în nas. „Când cineva are o conștiință, zicea el, înseamnă de cele mai multe ori că nu-i curată”. Prin urmare, Biedermann, cel care trebuie să învețe o lecție din ceea ce i se spune, nu mai are nicio scăpare, va deveni victima incendiatorilor, indiferent de gradul civic și de vigilența la care a ajuns. Asistăm la un joc de-a șoarecele și pisica.

            „Fostul luptător” vorbește cu mândrie nedisimulată despre statutul său, acela de om nu ferit de necazuri. Colocvialitatea pe seama neajunsurilor, precum faptul că e șomer, reprezintă forma lui de apărare față de orice i s-ar spune și l-ar ofensa. Vorbește răspicat despre sine, iar dacă ar fi întrebat, cu siguranță și despre meteahna lui de nestăpânit de a distruge prin foc. În lipsa interogațiilor de acest gen, se rezumă strict la realitate, nimic din ce ar umfla-o nu-i traversează discursul. Se mulțumește cu puținul care i se oferă, o masă aparent frugală sau podul drept loc de dormit: „Schmitz: Sunt obișnuit să mă culc pe jos, domnule Biedermann. Tatăl meu era cărbunar. Sunt obișnuit”. 

            Schmitz mai are un obiectiv, aproape onorabil, dacă ar fi însoțit de o practică adecvată de îndeplinire. El este indignat de faptul că „în ziua de azi majoritatea oamenilor nu mai cred în Dumnezeu, ci în pompieri”. Cu alte cuvinte, urmărește să schimbe optica, să întoarcă pe oameni cu fața înspre Dumnezeu, însă modalitatea la care se gândește e proprie psihozei care s-a instalat în oraș, face parte din acele fenomene care au generat-o, anume să dea foc în continuare caselor în care va intra. Se consideră nedreptățit în virtutea unui paradox, pe care și l-a făurit singur, prin interpretarea eronată a unui eveniment în care s-a întâmplat să fie actant (el, fost luptător, să fie luat de guler și aruncat în stradă de către un amator): „Am trecut prin multe. Abia intră unul ca noi într-o casă, un individ fără cravată, fără căpătâi, înfometat. Ia loc, ți se spune, și pe la spate cheamă poliția. Ce părere aveți? Eu cer un adăpost, nimic altceva, un brav luptător, care a luptat toată viața lui: dar iată că un domn care n-a luptat în viața lui te ia de guler”. Schmitz devine un X-Men, din teapa celor dintâi, nu printr-o abilitate supranaturală, ci datorită radicalității presupuse de planul criptic pentru care a optat. Intenția are valența misiunii primite de Iona, din partea divinității (de a ajuta pe cetățeni să revină la credința adevărată în Dumnezeu).

            Treptat, fobia generală de incendii este înlocuită de monomania particulară, aparținând lui Schmitz, justificabilă de acesta prin echivalentul lexical „omenie”; el se axează pe identificarea punctelor de umanitate și exultă când i se pare că le-a aflat. În plus, prestează rolul justițiarului, ignorând posibilitatea de a merge la un psihiatru, fapt care i-ar fi de folos, atât lui, cât și comunității. Însă când este bine primit, nu e mulțumit pe deplin, găsind carențe de atitudine la cel care-l găzduiește. Unde nu constată prezența omeniei, după un tipar atipic, elaborat de el, își propune să purifice locul prin foc.

            Biedermann, extrem de amabil cu acest oaspete bizar și agresiv, se dovedește lipsit de suflet față de Knechtling, un angajat pe care l-a concediat și pe care nu-l primește la discuții. Pentru acest soi de maliție este de acuzat și tocmai de aceea Schmitz și Willi îi poartă sâmbetele. Biedermann nu sesizează pericolul, pentru că este orbit de propria-i teamă, alimentată continuu de jurnalele pe care le răsfoiește zilnic, de a nu-i lua foc locuința: „(Corul:) Cel care se teme

E mai orb decât orbul.

Sperând întotdeauna

Să înlăture nenorocirea, îi deschide brațele,

Vai, dezarmat

Și obosit de spaimă,

Sperând mereu,

Până ce-i

Prea târziu”.

            Willi Eisenring intră în piesă cu partea de sinceritate care-i lipsește lui Schmitz, face o clasificare a modalităților de dedublare uzitate de acesta: „Gluma e al treilea mod de a te camufla. Al doilea e sentimentalismul. Adică marafeturi de soiul celor pe care le istorisește Sepp: copilăria lui în pădure la cărbunari, orfelinatul, circul și așa mai departe. Dar cel mai bun și mai sigur mijloc de camuflaj, după umila mea părere, este, dintotdeauna, să spui adevărul gol-goluț. E caraghios, dar nimeni nu crede adevărul”. De fapt, își deconspiră planul, pe baza căruia a intrat în casă. Este uimit că nu este crezut. Eisenring și Corul, deși acționează simultan, totuși au scopuri opuse: primul se pregătește pentru incendiere, al doilea, Corul – personaj colectiv, pentru intervenție, întrucât posibilitatea de prevenire este anulată de comportamentul tolerant față de oaspeți, al lui Biedermann, comportament prin care încearcă, de altfel inutil, să-i înduplece să nu-i incendieze cherestegeria (prin omenie sau alte caracteristici prețuite de primul interlocutor, de Schmitz).

            Cei doi incendiatori, întruchipări ale răului, cer gazdei să le înmâneze chibriturile, în numele unei credințe în ei, nu în ceea ce înseamnă prietenia în general. A-i asculta echivalează în context cu a li se fi supus integral și a-și fi dat singur foc la casă, vina celor doi fiind, astfel, abolită. Prin acest gest, de a le fi pus chibriturile în mână ca dovadă a unei prietenii adevărate care s-ar fi închegat atunci, în asemenea rulaj de pretexte și de amenințări voalate, Biedermann atrage cu sine, în alunecarea la propriu în lumea de apoi, întregul său anturaj, compus din soția Babette și Anna, fata în casă.

            Explicațiile despre „cer” se bazează numai pe simțurile olfactiv și auditiv, nu pe o trăire profundă. Cei doi soți, în condiția de spirite în care s-au trezit, se tem de alcătuirea simplistă a cerului: „Babette: Așteptăm de o jumătate de veșnicie. (Sugarul zbiară.) Și sugarul ăsta care zbiară întruna! (Papagalul țipă asurzitor.) Gottlieb!

Biedermann: Ce vrei?

Babette: Cum de-a ajuns un papagal în cer? (Se aude o sonerie.)

Biedermann: Babette, te rog, nu mă scoate din sărite! De ce să nu ajungă un papagal în cer? De vreme ce e nevinovat. (Se aude o sonerie.) Ce-a fost asta?

Babette: Soneria noastră.

Biedermann: Cine o fi? (Se aude în același timp sugarul zbierând, soneria sunând și papagalul țipând).

Babette: Numai de n-ar fi fost papagalul! Și pe deasupra și sugarul! Nu pot să suport, Gottlieb, un tărăboi ca ăsta o veșnicie… ca într-o mahala”.

            Mărturisirile pe care și le fac sunt o evocare succintă a relației lor de conviețuire, o relevare a nuanțelor pe care și le-au bănuit, dar nu le-au numit niciodată. Se observă preocuparea bărbatului de a se spovedi, fiind convins că este auzit și, totodată, iertat de către un înger omniprezent. Așa-zisa lipsă de păcate de fapt le confirmă. Concepția asupra semnificației vocabulei „păcat” este eronată, fiindcă la judecata de apoi, nu există jumătăți de măsură. Un gând vinovat, chiar dacă nu este însoțit de faptă, îl incriminează pe cel care-l nutrește – aceasta pierde din vedere protagonistul: „Biedermann: Sunt nevinovat! Am cinstit pe tatăl și pe mama mea, asta o știi, mai ales pe mama, lucru care te-a supărat adesea. Am păzit cele zece porunci, toată viața mea, Babette. Nu mi-am făcut niciodată chip cioplit, ferească sfântul! N-am furat nicicând; am avut întotdeauna tot ce ne-a trebuit. Și nici n-am ucis vreodată. N-am lucrat duminica. N-am râvnit niciodată la casa vecinului meu, și atunci când am râvnit-o, am cumpărat-o. Și să cumperi e, firește, îngăduit. Și nici nu știu să fi mințit vreodată! N-am săvârșit niciun adulter, Babette, zău, că nu… în comparație cu alții!”.     

            Umorul lui Frisch este negru. Polițistul care ar fi trebuit să ajungă la domiciliul familiei Biedermann, pentru a-i aresta pe cei doi oaspeți culpabili, se regăsește în cer, înzestrat cu o pereche de aripi, ca îngerii, fiind o replică a imaginii pe care unii cetățeni și-au format-o despre această categorie profesională. Cel fără de credință în viața de apoi, numit Macac (specie de maimuțe, deci personaj din categoria evoluționiștilor), este marcat puternic de propriul liber-arbitru și nu-și dă seama că a devenit el însuși spirit. În schimb, reacționează în virtutea impulsurilor civice, rămase intacte, întrebând  despre alții. În mod paradoxal, Macacul îndeplinește un rol dinamic de triere prin puterea ștampilei: „Cum de-au ajuns ăștia aici? (Polițistul se uită în rapoarte.) Polițistul: Liber-cugetători. (Macacul are zece ștampile și pune de fiecare dată una). MACACUL: SĂ NU AI ALȚI DUMNEZEI AFARĂ DE MINE. Polițistul: Un medic, care a făcut o injecție greșită. MACACUL: SĂ NU UCIZI. Polițistul: Un director cu șapte secretare. MACACUL: SĂ NU FII DESFRÂNAT. Polițistul Una care provoacă avorturi” ș.a.m.d. 

            În final, pentru că își ratează misiunea de salvare, Corul pretinde să intervină la altă scară, mistică, de stingere a „focului din iad”. Când faptul le reușește, iadul se mută pe pământ, în orașul vajnicilor pompieri, pentru a-și lua din faptele oamenilor resursa veșnică, iezerul. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.