Numărul, precum logos-ul, a delimitat pe Adam de paradis.
Rostirea unui număr limită despre atracțiile din Eden ar fi fost inevitabilă. Matematica este o deducere din Dumnezeu sau din stratul inițial al fericirii.
Prin geometria lor, treptele “pretind” efort din partea celor care urcă, dar și speranță – de la cei care încă așteaptă, că vor avea fatum să mai urce o treaptă cel puțin.
Poezia presupusă de imaginea treptelor: poți avea proximitatea cerului, eșalonat, sau a scopului în dragoste etc. : “Cu treptele supui văditei gale/ Sfânt jocul în speranță“.

În arta rustică, apare frecvent motivul șarpelui, ca un totem. Cunoștința faptului mitic atenuează influența nefastă, precum și ateul e ferit de rău, sau cel care ignoră imemorialul, dar care aleatoriu deține vreun obiect, în a cărui structură, adesea lemn, se află încrustat șarpele. În catrenul al doilea din poemul „Increat”, Ion Barbu surprinde printr-o comparație pe care mulți creștini o tratează cu maliție: “Inima ți-e la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”. Apetitul lui Dumnezeu pentru definire în imagine sau undă sonoră, e relevat prin mișcarea în spirală a șarpelui “dresat”. Răul se altoiește pe bine.
Barbu avertizează asupra uneia dintre cauzele pentru care Adam și Eva au fost alungați din Eden: ei au vrut, prin dobândirea instanțelor unei cunoașteri supreme, să depășească decorul impus. Încercarea nu se putea solda, totuși, tragic, precum în alte poeme, unde e vorba de gastropode, ci, să spunem, dramatic. Cauza nu ar fi naivitatea omului prim, presupus perfect; trufia – de ce nu ar fi el în preajma Soarelui mare? Datorită pregătirii, Barbu comite incidența matematică/ religie.
Cifrele determină dimensiunea temporală în perioade, iar cei care le aplică, fie numai ca formă de măsură, au vagi impresii dominatoare pentru că, de exemplu, într-un pătrat al zilei, numărat, alte “suflete se conjugă“.
Numerele pot servi însă ca obiecte ale intuiției, dar și ale înțelegerii, “șarpe/ Rotit de două ori la mărul-soare”; o dată, când a reușit, prin viclenie, să-l abată pe Adam de la porunca divină la, de ce nu, introspecție. Cratima dintre “măr” și “soare” marchează grafic distanța dintre prezent și ceea ce am putea trăi, prin asimilarea altor informații, poate de pe lângă roata Soarelui mare.
Lumina de peste zi a soarelui se va regăsi parțial în “patru scoici”, ca în poemul Poartă. Activitatea lor tămăduitoare se va orienta asupra unui astru “în tremurare”, adică asupra celor ezitanți în cunoaștere. Ele vor interveni cu proprietăți preluate de la iarba de mare: “Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Substantivul “fumuri” e cu sens conotativ, închipuiri. Pătratul devine astfel un simbol al circuitului lejer de atribute, de la un regn la altul.
Diferența de vârstă între frați, ca în După melci, generează solitudine, pe când potrivirea în etate devine motiv de inițiativă. Criteriul de rudenie e secundar celui de leat. Optica barbiană asupra transmigrației eventuale a speciilor, dintr-un avânt insuflat din afara cunoașterii senzoriale sau raționale, încape în discuții de la factorul timp la corespondența pe care acesta o impune elementelor care-i circumscriu. Poesis: de atâta cunoaștere, te poți mistui. În curând, gastropodele vor dispărea în fumuri prelungi, adică în undele pe care algele, cu menire tămăduitoare în mediul acvatic, le provoacă, într-o încercare de aspirație. Perla prin care devin prețioase și pe care o produc în timp și de îmbolnăvire, cele patru scoici o “cedează”, pentru vigoarea de a încerca altceva. Cu alte cuvinte, vor schimba un scop “de perlă” pentru familiarul altui cerc, pericolul bolii, pe fascinația aspirației.
Recăderii în sine, seara, Ion Barbu îi conferă un echivalent geometric sugestiv: “La conul acesta de seară/ Când sufletul meu a căzut/ și cald, aplecatul tău scut/ îl supse, ca pata de ceară“. O concentrare într-un punct a vizibilului deținut de om. În cazul de față, slăbiciunile unui suflet, la un moment vesperal, care-l absorb incomunicării și-l abandonează atitudinii altcuiva.
Interferența dintre simbolurile matematice, utilizate distinct, și textul literar, creează mister. Ceea ce derivă e poezia de care se bucură lectorul.