După visul paradisiac, 
despre a cărui durată nu se poate preciza nimic, 
fiindcă nu exista noțiunea de „timp”, 
Adam și Eva s-au trezit
în culcușul din peșteră, 
al unui urs. 

„Mor! Mor! Mor!” ursul se auzea -
dacă ar fi tradus mormăitul,
cei doi oameni și-ar fi dat seama
că este prevestitor asupra unei stări
pe care nu o știau, 
moartea care-i ocolise în rai, 
de frica lui Dumnezeu. 

Nici senzația de pericol 
nu o cunoșteau, dar, acum, 
în prima zi pe pământ, 
acoperiți de frunze de platan, 
se confruntau 
cu vibrația negativă 
a tot ceea ce pacea din Eden 
le ascundea. 

Adam i-a pus gând rău ursului
care nu mai zărise niciodată siluete 
umane și nările-i mari, 
cât ușa de la rai, 
nu adulmecaseră lut însuflețit. 
Prin urmare, 
ursul nu-i băga în seamă,
dar, în agitația oarbă din peșteră,
i-a zgâriat. 
Adam, 
instant, 
a pălit
(înviaseră emoțiile fricii
și ale feririi de inamic). 
(Va urma)