Mi se spune - 
de către un ins, 
ce nu e fioros,
că nu figurez pe laptop. 
Din programare, 
pe cuvânt! nu mă mișc, 
nici pentru a-mi revedea, 
în rai, pe ai mei bunici. 
-Câr, mâr, 
că o fi, că n-o fi!

Mă ridic - 
fluviul Nil, 
comparativ cu mânia-mi, 
nimic nu va fi: 
-Vii tu la mine, 
în spate, cu trei povești, 
pe jumătate citite, 
să mă minți? 
La vătaf dau telefon!
Sultanul, 
cât de aspru, în fața lui Mircea Voievod, 
nu m-a întrecut în furia din prolog!


„Mesagerul n-are nicio vină!” - 
aud voci primprejur. 
-Să vină încoace stăpânul!
De ce-l expune pe el? 

Mutarea a fost în inima orașului, 
al cărei puls vibra a istorie 
și a trai arhaic pierdut. 

Niciun comision nu mi s-a mai luat, 
pentru consum 
și o stea în plus am primit, 
la care, în seară, priveam. 

Fără miaun, ieșită din penel, 
pisica privește la noi, 
cu niște ochi mari, 
ca două farfurii așezate
pe masa gri. În bucla fictivă,
pare a da cap în cap 
cu peștele solemn,
pe care l-ar înghiți, 
însă, de fapt, e înlemnită, 
ca un șevalet susținând 
pocale fără spumă. 

Trezit de aurul razei, 
a cerut demâncare, 
trăgând sfoara clopoțelului mut. 

Soarele însuși 
din cer a căzut. 
Pe stradă, 
oamenii se uitau la eclipsă, 
prin cioburi fumurii de sticlă,
dar, în casă, 
evenimentele își urmau cursul firesc, 
surde la rumoarea de afară. 

Cu pași veseli, 
i se aduceau bucatele dimineții - 
pe-un platou, adânc lucind 
a argint. Singurul zgomot auzit 
era al cojii de ou fiert, 
sparte de coada linguriței.

În timp ce-mi imaginez 
toate acestea, 
meciul - de care am uitat - 
a început, deja e doi - zero 
pentru echipa gazdă.  
 

Viața a fost bună în această casă...
Pe culoarele adânci, 
slugile se hârjoneau
și își rosteau vorbe dulci, 
la tunetul vocii stăpânului, însă,
erau prezente și-i cântau în strună, 
fiindcă nu aveau învățătură, 
pentru alt instrument muzical.  

Din vasul cu apă caldă, 
pentru baie, 
vor fi căzut stropi mulți 
pe dușumeaua, 
ștearsă în urmă de poalele 
fustei prelungi, 
ale femeii care, 
în brațe,-l ducea. 

O, timide vremuri 
au mai fost!
Tăcute și blânde -
așa clipele s-au dus, 
pe nesimțite, 
în istoria, 
a cărei față, 
în prezent, 
este curățată de patronul - 
care a fixat o placă memorială, 
afară: 

E aproape de mine 
un zeu care-mi spune 
că fluviul de frunze aduce suspine.
-Mă spăl în lacrimi -
nu-i nimic, față de alții dormind în morminte -
ce nu mai apucă a se încrunta, 
de la necazul vuind în lume. 
Și în rădăcini, 
de-ar fi, 
eu găsesc sprijin
și îmi înalț sufletul,
înspre soarele verii următoare,
când tu, zeu clevetitor, 
în templu vei fi, 
sugrumat de paloare, 
doar o zugrăveală, 
pupată, veșnic, de babe. 

Deși celebru pentru limpezimea în frază, el a impus canoanele limbii latine clasice, totuși Caesar nu cred că ar fi reușit să aducă pacea în imperiu, din cauza mentalului său belicos. În propria-i evoluție politică și militară, nu reușise decât prin forța armelor.

(Va urma)

Odată cu instalarea împăratului Octavian Augustus, întregul imperiu a intrat sub aripa de aur a păcii. Se spune că a fost cu adevărat cea mai luminoasă perioadă din istoria umanității. Pe pământ, era aproape precum în cer, după cum se rostește în rugăciunea Tatăl Nostru (armonie între clasele sociale, prosperitate, liniște, plăcerea de a trăi) – acesta a fost și unul dintre motivele pentru care a putut apărea profetul Iisus.

Cuvântul era liber, altfel, niciodată, nu s-ar fi vorbit, în public, despre un singur zeu (Dumnezeu). Devenise o modă – în piețe și pe străzile Romei, se regăseau diverși predicatori. Dintre toți însă – cel care a convins a fost Iisus.

(Va urma)

Despre manifestele dada      

            O întrebare de actualitate ar fi: de ce nu este citită astăzi opera dadaiștilor?, iar un posibil răspuns, pentru că elementele experimentale conținute au fost preluate și dezvoltate. 

            E posibil ca dadaismul să fi apărut din gândul inițiatorilor, de a inventa ceva, pentru ca istoria literaturii să le rețină numele în primele rânduri. În acest fel, își recunoșteau dezavantajele față de predecesori, capi sau reprezentanți ai altor curente literare, a căror operă se împlinise într-un curent literar consacrat.

            Manifestul dadaist conține substratul că există undeva o legătură cu publicul destul de cumpătat sau cu acei scriitori dornici de schimbare, dar care se afiliaseră, până atunci, altor mișcări.    Dadaiștii au omis a-și elabora articolul-program în maniera pe care o recomandau altora, hazardul total. Manifestul lor de forță acesta ar fi fost, ca, prin hazard, să fi stabilit o conexiune cu lectorii, altfel, printr-un program logic și așezat, nu s-ar fi diferențiat de predecesori.

            Prima scriere teoretică a elaborat-o Tristan Tzara, Manifest despre amorul slab si amorul amar. Impresia primordială pe care o lasă manifestul e că a fost gândit pentru a determina o relaxare în procesul creației pentru cei interesați de literatura originală, dar citindu-l mai atent, vom observa că, subscriind normelor lui, puțin e afectată singurătatea în creație, prin sugerarea unor instrumente auxiliare de lucru, ca săculețul, ziarul și foarfeca. Indicația finală, de a nu avea așteptări mari de la „oamenii vulgari”, confirmă credința lor că hazardul nu e înțeles de oricine; acest avertisment e de natură clasică, în conformitate cu opinia lui Horatius, că vulgul trebuie ocolit. Prin extrapolare, am regăsi o corelație cu prevederea clasicismului, că poezia eufonică și de idei se adresează unei clase instruite.

            Apelul la hazard, prin interzicerea accesului la orice tip de mesaj din partea conștiinței, este explicabil prin faptul că, dacă ar fi fost efectuat, în literatura nouă a acelui început de veac, ar fi pătruns datele unor evenimente care prin atrocitate înspăimântaseră o lume și încă erau de actualitate, precum Primul Război Mondial, ori prin literatură și prin artă în general, Tristan Tzara și adepții mișcării pe care o inițiase urmăreau să iasă din cotidian. În baza acestei recomandări, actul artistic era la îndemâna oricui, indiferent de vârstă: „Pentru a face o poezie dadaistă, /
Luaţi un ziar. / Luaţi o pereche de foarfeci. / Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre. / Decupaţi articolul. / Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ. / Agitaţi-l încetişor. / Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage. / Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna. / Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, / deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari”. Joaca face parte din poezie, hazardul este un fel de joc, dar prin hazard s-ar ajunge destul de rar la adevăratele zbateri interioare ale omului. Acest prim program, care a coincis cu avalanșa de orori a Primului Război Mondial, a promovat subpuncte noi, traduse de teoreticieni prin încurajarea liberului arbitru, a valențelor subconștientului etc.. Interesant ar fi de revăzut și al doilea manifest important al mișcării, redactat în 1918, la finalul războiului, și de comparat principalele obiective.

            Impresia de dezarmare în fața realității halucinante nu mai există în al doilea manifest important, din 1918. Se revine la acel principiu formulat de Baudelaire în Corespunderi, la importanța senzației valorificate în scriitură, cu deosebire, în poezie. De fapt, senzația e boaba spumei de care vorbea Mihai Eminescu, de la care ei trebuie să recreeze spațiul urban, acolo unde, în cafeneaua Voltaire, își puseseră în plan să schimbe lumea, prin forța artei. Adversar declarat a tot ce e sistem, Tristan Tzara abstrage din darurile ființei, pe rând, tot ce o ajută să se implementeze în realitate, nu pentru a face o glorificare, ci dimpotrivă, pentru a arăta cât de inutile sunt artei, aceste aptitudini ancestrale: „Dacă toți au dreptate și dacă toate pilulele Pink, să încercăm să n-avem dreptate. În general, se crede că e posibil a explica în mod rațional cu gândirea ceea ce se scrie. Toate acestea sunt relative. Gândirea e un lucru frumos pentru filosofie, dar e relativă”. Dacă am schimba, din ultima propoziție, cuvântul „filosofie” cu „mister”, am avea  schițată concepția filosofică a lui Lucian Blaga din Trilogia cunoașterii, conform căreia datoria omului în fața unui mister este să-l amplifice și nu să-l elucideze pe calea rațiunii.  

            Psihanaliza este văzută, în mod paradoxal, ca un domeniu care deteriorează obiectul (instinctul) de studiu, încurajând viața de salon (dialogurile pe marginea a ce reține subconștientul, în timp ce persoana intervievată poate s-ar face utilă în altă parte, între timp): „Psihanaliza e o boală vătămătoare, adoarme tendințele antireale ale omului și face din burghezie un sistem”.

            Esența dadaismului ar fi că, indiferent de învățătura dobândită și de sistemele care arhivează atâtea precepte, important e să avem atitudinea unui om liber, în stare să fie el însuși în creație.