Adam a prins momentul și a ieșit în câmp,
unde a respirat larg, 
precum un bătrân mulțumit.
S-a ferit să calce în băltoaca de aur,
întinsă dinainte-i ca oglinda
și a rămas stană de piatră...
Fiindcă nu apucase 
a se uita la cer, 
nu-și lămurea
dacă strălucirea este în scoarța
pământeană,
ca un deget pe rană,
sau apa, 
reflectând luna, 
este ea însăși lumina. 
Nedumerit, 
s-a aplecat și a încercat să ia apa în pumni
și să o ducă în peșteră, 
ca pe lampă, 
pentru a-l veghea, 
dar s-a trezit cu nimic în palme. 
Dezamăgit, a privit în sus,
pentru a se ruga.

Cu fața plină de gânduri,
luna îi ținea companie,
atât de mult îl urmărise,
încât nu mai avea ochi în orbite,
noaptea se condensase de la fumul pupilelor ei, 
arse de la imensa irosire de privire. 
 
Lui Adam i s-a făcut sete, 
a pus gura în apa de jos
și a băut,
îmbogățindu-se, pe dinăuntru
(el așa a crezut),
cu strălucire.
Dacă nu ar fi avut mintea de Sus,
încă deșteaptă (fiindcă, altfel,
nu ar fi rezistat, în Eden, 
niciun minut),
ar fi umblat, 
prin codrii aceia seculari,
cu o măreață stimă de sine, 
convins că a devenit flamură vie,
de la apa sorbită cu foc.