Ascultându-l pe Petre Țuțea, eu însumi eram indignat, fiindcă doar ce revenisem din armată și mă consideram, fără tam-tam, un erou. Participasem la schimbarea destinului țării, generația mea, a celor născuți în anii șaptezeci, s-a sacrificat, în numele poporului autentic și al libertății. De noi, cei din generațiile vechi uitaseră total, ori ei, în sfârșit, puteau vorbi liber, datorită sacrificiului nostru, al tinerilor de la Timișoara, apoi, al celor din toată țara.

Este greu să revii în istorie și să judeci, dar, totuși, în afară de a fi suferit în închisori, puteam și noi întreba: Voi nu ați mai putut face nimic altceva? Doar să îndurați și să vă lăsați călcați în picioare? Așa li s-a întâmplat multor tineri, la începutul Revoluției, în 1990, dar nu le-a păsat, au continuat lupta și au dus „evenimentul” (cum l-au catalogat unii, plini de invidie) la desăvârșire.

P.S.

În afara unui student frustrat, la televizor, în acei ani, nu a apărut niciunul dintre tineri. S-au făcut fel și fel de reportaje, fără ei. În platourile televiziunii naționale, alții au devenit eroi, nu tinerii cărora le-au vâjâit gloanțele pe la ureche etc. Gândiți-vă ce prim-ministru am avut, ce miniștri! Vai de lume! Niciun tânăr, doar maturi, care făceau pe deștepții. De unde veneau aceștia? De unde vin și cei de astăzi, care nu au fost opriți de alineatul opt al Proclamației de la Timișoara.