În pragul peșterii,
Adam a auzit, din nou: Mor! Mor! Mor!
L-a confundat pe acest urs,
care, între timp, intrase în peșteră,
cu primul, pe care-l vânase
și a fost convins, de moment,
că nu există moarte pe pământ,
la fel ca în Eden.
Doamne! l-a invocat pe Cel de Sus,
ce o mai fi și asta?
Dumnezeu, care El Însuși îmbătrânise,
s-a înființat lângă om,
cu toiagul în mână
și a deschis gura să-i spună ceva,
să-l învețe,
dar Adam, din instinct,
a ridicat arcul,
pe care-l aruncase într-un colț,
în graba de a fi ieșit,
în extaz,
din peșteră și de a se fi plimbat
pe gânduri.
În saltul,
ca săgeata,
înspre arc,
Adam s-a împiedicat de blana ursului vânat
și, într-o clipă,
a revenit în amintire,
precum noi, ronțăind o madlenă,
căutăm timpul trecut, dar cum acesta
nu mai există în afară,
ne afundăm în pagini,
cu toată atenția.
Evrika! a exclamat.
A luat-o pe Eva de mână
și duși au fost.
La răscrucea pornirilor de a vâna
și de a ierta,
au apărut Cain și Abel.
P.S.
Dumnezeu a intenționat să-i spună
că ursul preistoric, parcă legat la ochi,
nu a vătămat-o pe Eva.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”