Adam și Eva își cărau postava destinului în spate...
Fix atunci, 
animalele preistorice, 
ale căror boturi imense
se căscau înspre ei, 
să-i înghită, 
mureau. 
Ca în jocurile video, 
gura monstrului,
când e mai fioroasă, 
este ștearsă de pe sticla monitorului din față
și nu mai rămâne decât impresia 
că a existat ceva,
o iluzie a luptei pentru existență,
într-o circumstanță, 
judicios proiectată. 

 Cei doi oameni erau martorii  
unor astfel de momente. 

Erau arbori înalți,
ale căror vârfuri ajungeau în lună
și, astfel, proptiți, 
încetineau rotirea planetei pe axă...

Soarele făcea eforturi,
pentru a miji la orizont - 
în sfârșit, erau ochi să-l observe.

Privit din spațiu, 
pământul era verde ca smaraldul. 

Nu erau deloc poteci. 
Când meteoritul 
(care-i aducea pe Adam și Eva) 
s-a înfipt în pământ, 
mai adânc decât lama plugului, în brazdă,
dinozaurii,
până au murit,  
s-au tăvălit în suferință, 
doborând copacii dimprejur. 
Pe aici, Adam și Eva
și-au făcut drum
și au putut să înainteze 
în istorie.  

(Va urma)

Cu aceste discuții prelungi, 
Socrate își mințea viața; 
vuietul iubirii îi secase în piept, 
cum izvoarele își pierd nuanța, 
uneori. 
Înțelepciunea îl locuia pe deplin, 
era la ea acasă, 
în spiritul lui, deloc hain. 

Pentru Socrate,
principala preocupare devenise 
să strice proverbe,
prin demonstrații practice:
se ducea în casele aristocraților,
fără a fi poftit. Prin aceste moravuri, 
Socrate fugea de sine însuși, 
întrucât, în adâncul sufletului, 
pâlpâiau iubiri trecute
și nu-i ajungeau apele de pe glob
să le stingă,
dar iscusința vorbii 
îi conferea putere să străbată mileniile,
într-un car triumfător, 
de mare conducător al ideilor. 
(Va urma)