Pentru prima dată, 
pe Adam și Eva 
i-au durut oasele,
în transformările fizice 
pe care le-au îndurat,
în lungul drum
către homo sapiens,
de la neanderthal, 
cum păreau inițial, 
holbându-se la animalele din jur,
dar Dumnezeu le-a dat adrenalina, 
uleiul sfânt din corp, 
care împiedică omul să se izbească 
de durere, 
ca de un zid. 
Durerile deveniseră stări imateriale,
precum tristețea 
- să fii chinuit de foame și de sete,
de frig și de arșiță, 
lor nu le-a fost ușor deloc
și, da, eu, 
cel din secolul meu, 
îi ador pentru rezistența 
de a fi oameni,
într-un gol de daruri. 

După viața terestră, 
spiritele lor au rămas legate de pământ, 
cu lanțuri grele, 
de către Lucifer, îngerul decăzut 
și hotărât a se răzbuna 
pe invenția lui Dumnezeu, 
numită „om”. 
(Sfârșitul primei părți)

Apele erau calde ca supa.
Aburi, 
groși ca stâlpii de lumină, 
se înălțau din scoarță.
Peștii bolboroseau,
pierduți în adânc.

Peisajul întreg se stabiliza, 
ca un aparat, 
căruia i se potrivește frecvența. 

Pentru a sări peste arborii căzuți în cale
(rupți de spinarea dinozaurilor 
care se zbăteau, 
arși de clima în schimbare), 
Adam și Eva aveau picioare lungi, 
precum la circ, 
se merge pe picioroange. 
Ca niște păianjeni bipezi arătau, 
celui care i-ar fi zărit, din depărtare. 
Ce mai! Erau doi mari atleți,
cărora, 
mărșăluind, 
genunchii li se toceau.
Cu fiecare pas al lor, 
natura se îmblânzea, 
fiindcă lor trebuia să li se facă loc
de trăit.
Au venit din paradis 
cu picioare și mâini telescopice,
dar, în gravitația nemiloasă, 
atributele fizice li s-au redus. 

Se poate spune, 
fără a da greș, 
că Adam și Eva s-au deplasat,
ca între două destinații,
de la înălțimea uriașilor din legende, 
la dimensiunile medii, 
ale oamenilor de astăzi...
Făceau pasul dinspre legendă (paradis),
spre realitate.
(Va urma) 

În anul 1995, am primit o ofertă, din partea directorului editurii Cartea Românească, de a traduce opera Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso, într-o ediție modernă, carte de buzunar. După ce am tradus peste patru sute de versuri, i-am prezentat rezultatul și, fiindcă nu a spus că mă va plăti, am abandonat proiectul, din păcate. Evident, nu voi mai relua niciodată traducerea și ceea ce am muncit, e bun muncit și atât. Mulți ani, am considerat traducerea pierdută, între zecile de caiete, dar, de curând, am redescoperit-o.

Menționez că traducerea mea este foarte apropiată de textul lui Ovidius, marele poet latin.

Amor citise titlul și numele acestei cărți: 
„Împotriva mea, văd, războaiele sunt pregătite”, zice.
Abține-te să condamni pe poetul tău,
care am purtat de atâtea ori steagurile înmânate de tine - 
conducător.
Eu nu sunt Diomede, de care mama ta, rănită, 
s-a întors cu cavaleria lui Marte, în eterul limpede. 
Mereu, alți tineri se înflăcărează; eu totdeauna am iubit
și, dacă vei întreba ce fac în prezent și oriunde, 
îți răspund: Iubesc! Ba chiar am învățat 
prin ce meșteșug poți fi prielnic
și ceea ce acum este rațiune, am aflat că, mai înainte, a fost elan. 
Nici nu te trădăm, blând copil, 
nici Muza nouă nu reînnoiește fapta petrecută. 
Dacă vreo persoană iubește, 
ceea ce îi este plăcut să iubească, 
să se bucure și să navigheze pe vânt bun, 
dar dacă altcineva poartă cum nu trebuie 
vrăjile copilei nedemne, 
să nu piară și să cunoască forța artei noastre.
De ce un tânăr iubitor, 
îndurând o tristă povară, 
să se spânzure de tavanul înalt, cu lațul de gât?
De ce altul să-și străpungă măruntaiele sale, 
cu fierul dur?

Tu, Amor, ai oroare de crimă, ești iubitor de pace.

Acela care nu abandonează ideea sinuciderii, 
probabil este sortit să piară,
lasă-l, renunță la el și nu vei fi responsabil de funeraliile sale.
Căci tu ești un copil și nu ai nevoie decât să te joci:
joacă-te!
Tinerețea ta este un regn fără rigori.
(Va urma)