Lecțiile pe care le dezbăteam atingeau diverse probleme. De exemplu, când am tratat romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, domnul George Firănescu mi-a vorbit, în puține cuvinte, despre propria-i experiență de pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial:

„Când ne-am retras din Basarabia, oamenii din orașele și din satele prin care treceam, se aruncau în genunchi în fața noastră și ne rugau, plângând, să nu-i părăsim. Dar nu aveam încotro. Așa primisem ordin”.

Despre italieni, afirma că nu erau buni luptători. „Ei erau cu muzica! La gară, veneau cântând din mandoline, suflând în cimpoaie”.

P.S.

„Prima dată, când am ajuns pe front, am vomitat, din cauza mirosului. Erau, în jurul meu, burți sparte, intestine revărsate”…

(Va urma)

Deși a fost studentul preferat al profesorului Nicolae Iorga, așa cum a scris Florea Firan într-unul dintre articolele sale ideologice, domnul George Firănescu nu mi-a spus niciodată acest lucru, datorită marii-i modestii care-l caracteriza. Ceea ce mi-a mărturisit despre marele savant, redau aici, întocmai:

„Nicolae Iorga era înalt cât ușa și graseia (era rârâit – de fapt, așa mi-a spus). Când întârzia la cursuri, se scuza: Am fost să-l sfătuiesc pe rege (Regele Carol al II-lea, n.m.D.I.). Nu ne dădeam noi seama ce însemna acest lucru. Ni se părea firesc.

Iorga a învățat limba turcă în tren, pe când mergea la Istanbul, într-o misiune culturală. Citea paginile în diagonală” (și îmi arăta cu mâna dreaptă, pe carte, felul în care privirea lui Iorga ar fi acoperit pagina).

(Va urma)

Ieri, am avut surpriza de a regăsi în paginile antologiei intitulate Comentarii macedonskiene (Antologie de Flora Firan), articolul semnat de George Firănescu, profesor pe care l-am cunoscut, într-un scenariu ca de film.

În clasa a X-a, la a nu știu cui recomandare, l-am căutat. Intenționam să mă calific la faza națională a Olimpiadei de Limba și literatura română și mi s-a spus că este cel mai bun, deși ieșise la pensie.

Profesorul locuia la casă, pe strada Matei Millo, fiind vecin cu bunica Simonei Maya Teodoroiu, colega mea de clasă.

De statură, puțin peste medie, cu ochelari mici, zâmbind, m-a întâmpinat în curte. Hainele-i miroseau a detergent fin. Cred că avea în mână o carte. Mi-a prezentat casa, a cărei inimă părea a fi salonul, acolo unde tronau pianul și biblioteca imensă: „La pian, cânta fata”, îmi spunea, „lua lecții de la profesoara” (nu-i mai rețin numele, dar o cunoșteam).

Rutina ședințelor era aceasta: luam loc în camera cu sobă (pe gaz) și îl așteptam. Când revenea, profesorul avea în brațe cinci – șase cărți. Își argumenta ideile cu opinii critice, dintre cele mai autorizate. Îmi dicta, însă prevedea în mine un interlocutor aparte, acordându-mi totală libertate de parafrazare a fragmentelor dictate cu atenție, muncite pe deplin, fiind convins, după cum îmi mărturisea, că voi ști să evit clișeele lui de limbaj. O ședință, cu discuții suplimentare etc., dura de la patru ore în sus.

(Va urma)

Note:

Am fost atât de bucuros să dau peste semnătura dumnealui, încât l-am sunat pe domnul Florea Firan să-l felicit pentru ideea de a fi cuprins în carte și materialul celui despre care voi scrie aici (am mai scris și anterior): „A, mi-a replicat domnul Firan, George Firănescu era tobă de carte. Licența și-a luat-o cu Nicolae Iorga”.

Stând pe mal, 
în singurătatea adâncă,
mișcată de vânt, 
Adam este cuprins de vertij.
Pentru întâia oară,
îi dă prin gând că pământul
este un glob albastru, 
învârtit în cosmos, 
de către mâna lui Dumnezeu. 
Ideea aceasta avea să adoarmă 
în cugetul său și al urmașilor, 
vreme îndelungată și, 
abia în Evul Mediu,
avea să încolțească,
în mintea lui Giordano Bruno,
un strănepot, căruia Adam 
îi transmite, prin gene, 
meditația de acum, 
stare inexistentă în Eden -
orice pom scuturai (acolo), 
numai fericire culegeai!

Amintirea fastului pierdut 
îl străbate pe Adam. 
Veghindu-l din desișuri, 
Dumnezeu îl saltă din gânduri
(să nu alunece în nostalgie)
și-i dă dragostea de sine,
a lui Narcis. 

P.S.
Edenul (păzit strașnic de ființe fabuloase, cu săbii de foc în mâini) se află pe pământ, nu în susul planetei (în cer) etc. 

Dorul este un cuvânt intraductibil, datorită profunzimii pe care o exprimă. Este individual. Nu are cine să ți-l priceapă. Cum este când, sătul, tu însuți nu-ți crezi ție, celui care mai înainte fuseseși flămând, darmite altcuiva?

Vara aceasta, ca niciodată, eu, care sunt un tip solar, am suferit cumplit de căldură. Soarele a fost ucigător. Dacă până acum, vara, se numărau pe degete zilele caniculare, pe care eu le punctam utilizând aerul condiționat (cel mult de șapte ori pe vară), de data aceasta, mi-a fost de ajuns. Mai mult de o lună și jumătate am stat cu aerul pornit. Mă sperie ideea că temperatura poate crește oricât de mult, pentru că ea nu se gândește la om, la natură în general, se duce sus cât vrea.

În sinele meu, au circulat veri trecute, trăite de mine în copilărie și de care mi-a fost dor, dar și livrești, care în realitate aparținuseră lui Vasile Alecsandri (excelent prozator), Creangă, Duiliu Zamfirescu, Ion Ghica ș.a. ori strămoșilor mei. Străbunicul patern păștea caii noaptea, pe câmp, bea apă după ei, din același recipient… Bunicul, pe unul dintre dealuri, unde acum e vie, venea fuga lângă bunica, să-i cânte. Cânta lin. De la cincizeci și ceva de ani încolo n-a mai fredonat nimic. Îi părea bătrân glasul. De fapt, spunea că nu mai poate să cânte. De câte ori ajunge în zonă, bunica își aduce aminte și are darul să ne spună într-un asemenea fel, încât te uiți de bunicul băiat prin preajmă.

Am evoluat în zboruri interplanetare și în calculatoare, dar am pierdut blândețea de aur a unor asemenea veri. Ne sperie clima. Pe mine, soarele: dacă așa cum susțin unii, se mărește din ce în ce mai mult, ce ne facem? Unde ne ascundem? În curând, va ajunge la fereastra noastră și va râde în voie de noi, pentru că, sub focul lui, oceanele ni s-au evaporat.

Poetul naţional, Mihai Eminescu, în multe poeme, are ca sursă, pentru perspectiva lirică pentru care optează, dorul.

A-ţi potoli dorul, altă expresie specifică poporului, înseamnă a-ţi împlini visul. Paradoxal, împlinirea va reduce intensitatea sentimentului care te-a conectat la impresia de fericire.

Articol din anul 2013

Dezamăgit 
că însăși reflectarea este utopie, 
la care nu se vrea părtaș, 
Adam, 
în mersu-i prin natură lin,
vede un pește sărind 
din lac. 
„Ce o fi acesta?” se întreabă omul,
„poate că, 
dacă-l prind, 
la următoru-i salt, 
răstorn întinderea de ape 
și aflu, în adânc, 
alt rai, 
o piatră de smarald”...  

În bătaia lunii, 
așezat pe mal,
așteaptă Adam, 
încă o dată, 
peștele în salt.
Istoria ce va fi să vie 
i se dezleagă în minte.

Prin ce i-a revelat,
o scenă cu pescari, 
la un concurs de somon, 
în secolul al XX-lea,
Dumnezeu l-a îndemnat 
să-și facă undiță din coaja de copaci, 
iar ca momeală Adam,
fără a i se fi suflat din cer, 
a pus 
râma de sub talpă. 

 

La orele de limba română, îmi dumicam în mine însumi dezamăgirea – nu am vorbit niciodată despre faptul că nu m-a încântat capodopera lui Rebreanu, pentru a nu părea desuet etc. Ascultam atâtea păreri pozitive despre roman, însă nu mi se păreau justificate, dar suportam cu stoicism și apreciam munca doamnei profesoare, Magdalena Dumitru, care venea mereu pregătită cu fișe de lectură, din cei mai autorizați critici literari.

Peste ani, tot la țară, în liniștea vacanței de vară, am recitit cartea, altă ediție – cred că era Editura Lyceum. Preț de câteva pagini, încercam să mă lămuresc de ce nu m-a atras cartea, la prima lectură. Cu adevărat, aveam în față o capodoperă, un roman care a împărțit proza românească în două: înainte și după Rebreanu. Atât de limpede scrisă, cartea era cel mai bun vehicul care mă transporta (ca nava, în cosmos, pe astronaut) din actualitate, în atmosfera satului transilvănean, de la începutul secolului trecut. Perspectiva țăranului de a avea pământ conferă o seninătate constantă frazei, deși, la suprafață, planul cinic de a-l dobândi determină (sau nu) dezaprobarea cititorilor.

În lucrarea Nobel contra Nobel, Laurențiu Ulici a avut dreptate să considere că lui Liviu Rebreanu i s-ar fi cuvenit, în acel an, 1920, Premiul Nobel pentru Literatură.

(Va urma)

P.S.

Legat de film: Petre Gheorghiu joacă magistral rolul lui Vasile Baciu. De asemenea, Octavian Cotescu (în rolul învățătorului Herdelea) și Ion Besoiu (preotul Belciug). Prin jocul actoricesc, Ioana Crăciunescu a definit perfect poziția Anei, a femeii în general, în satul patriarhal: o anonimă, fiindcă a pățit rușinea cu Ion și i se refuză dreptul la zestre de către tată și fără zestre nu poate ajunge în casa bărbatului ei.