Dragostea este o stare imaterială, care-l macină sau îl înseninează pe om. Joncțiunea ei cu veracitatea se face printr-un element de tranziție dintre material și imaterial, precum parfumul. Dintre atâtea nuanțe, dragostea despre care scrie Mihai Firică, în cel mai recent volum al lui, sugestiv intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022), l-a deprins pe cel amar, datorită corespondențelor dintre migdale și parfumul pe care aceste fructe îl lasă la sublimarea lor în produse cosmetice.

Pentru dragoste în sine, așa cum este văzută de către Mihai Firică, există argumente în fiecare dintre poemele volumului (proiectat în două secțiuni: O singură aripă și Aripa absentă), dar mult mai tentante devin motivele care-i imprimă acesteia parfumul de „migdale amare”: 1. „Tu zâmbești doar seara”, 2. Plecările mele „de acasă și reîntoarcerile cât mai târzii”, 3. Atenuarea temerității de a visa, din cauza absenței celei pe care o iubește („Împachetez visul de insectă / în mii de gesturi cu care vreau să te surprind”), 4. „nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil” (anihilarea inocenței de a mai crede în vorbe), 5. Speranța de a-și lua „La revedere!” și nu „Adio!” de la doamna Ofelia, 6. Persistența minciunilor („am mințit / pentru a nu ucide”), 7. Amintirile sunt atât de puternice, încât sunt identificate cu acele femei care i-ar fi putut fi mirese, 8. Complexul de a nu fi de piatră („Să nu te uiţi la mine ca la o piatră”), 9. Amărăciunea că nu i-au fost alături, în mod continuu, femei cu știință de carte („sunt doar un jurnal în care scrii în fiecare zi, / dar asta se învaţă la universitate / din cărţi cu file îngălbenite”), 10. Ignorarea numelui celei pe care a iubit-o, cândva („Am știut numele tău, dar l-am uitat”) etc.

Câteva dintre poeme, în special cele din secțiunea a doua, deschisă cu ex-librisuri, aparținând artistului plastic, Marcel Voinea, configurează personaje fabuloase, a căror latură vorace provine din cinematografia americană – aceasta ar afirma publicul tânăr, însă adevărata ei sorginte este mitologică: „A înghițit și noaptea. / Căpcăunul înghite orașe, / a prins în gheare cartiere întregi, / sfărâmă în fâlci case, / teatre, blocuri și locuri de joacă” (Cărți poștale nescrise). Atmosfera apocaliptică este înfruntată cu sânge rece de către un erou inedit, poetul însuși, a cărui însușire nu este neapărat vitejia exponentă, cât perseverența în misiune. El este un cititor înfocat. Din acest dezastru, desfășurat, cu violență, dinaintea ochilor săi, el urmărește a salva, de la incendiile spontane și în lanț, Jurnalul unei anume Katia, o tânără pe care, până la urmă, după cum suntem anunțați, o găsește fără suflare. La fel ca în balada Miorița, el nu știe dacă va scăpa cu viață din această mișunare incognito prin orașul răvășit de Căpcăun, însă nu mai vizează decât un singur scop, acela de a-și mulțumi și încânta sufletul cu însemnările din acest jurnal. Gestul final, de a rupe filele jurnalului găsit cu mult efort, este surprinzător și denotă exact ceea ce-și propune eroul nostru, de acum înainte, de a da naștere unui folclor urban și de a trimite mai departe supraviețuitorilor „cărți poștale nescrise” (prin viu grai, la fel ca Homer): „Jurnalul Katiei l-am găsit căutând-o. / Are doar câteva file scrise, / restul sunt smulse, / altele lipite cu sânge. / Le dezlipesc tăcut, / le memorez apoi rup totul”. Alt personaj, scos din istorie și devenit important mai cu seamă în vremea Revoluției franceze (1789), este călăul, a cărui prezență duce la frângerea elanului (aripa ruptă). Urma lăsată în timp de călău, ce a inspirat el oamenilor blajini, celor cu bune intenții, este permanenta îngrijire ca instrumentele casnice să fie bine ascuțite: „Plictisit, călăul a zâmbit când am pășit, / aliniați ca un stol care risipește primăvara, / apoi ne-a asigurat că va urma liniștea: / Am ascuțit tot, atent, ca un gospodar. // Securea strălucitoare a înverzit / în această primăvară” (Bucha). Cățeii pământului, vietăți mitologice, se depărtează, când „bunica trage sania pe zăpada roșie” (Totul s-a petrecut sub ochii noștri). Atât de rapid a fost efectul (alungarea câinilor pământului) și de surprinzător, în lipsa unor ritualuri ale comunității, după cum era de așteptat, încât turiștii „și diplomații” au început să frecventeze satul.

Lumea interioară a poetului este puternică. Lui însuși i se pare a locui într-o chilie, în care totul se prăbușește, fiindcă a ignorat conexiunea cu divinitatea: „Mintea mea, o chilie pustie. / Am uitat toate rugăciunile, / rafturile sunt rupte, / câteva icoane răsturnate” (KYIV). De la acest moment înainte, poetul iese din sine și colindă lumea (exterioară), care îi dezvăluie o priveliște lugubră, bacoviană, în acord cu propriul lui sentiment de deznădăjduire: „Alerg de-a lungul malului, / fluviul negru se tot umple de strigăte, / le tot aduce și duce. / Nu se mai oprește focul din cer, / pești multicolori de tablă pictată / au umplut cerul deasupra Kyivului”. Hoinăreala îi aduce dinainte și personaje colective, care-i inspiră sensibilitate și dorință de a ocroti pe cei stingheri, așa cum el li se revelă: „Mulțimea de mame și prunci freamătă / la gândul că ultimul tren n-a plecat” (În gara din care nu va mai pleca nimeni). În sfârșit, gara este adecvată regăsirii de sine și a iubitei, dar, din păcate, locul este spulberat de o explozie, în urma unui atentat cu bombă: „În afară de tine mai era cineva, / încăperea se rotea încet spre asfințit, / în cele din urmă nu s-a mai mișcat, / copiii păreau că dorm fericiți, / cu corpurile răsucite de suflul exploziei. // Trei cranii de cleștar / pe masa acoperită cu ziare”.

Tot ceea ce poetul a îndurat, cu vârf și îndesat, în viață și ne-a decriptat și nouă în chip metaforic, se adună într-un singur poem, care anunță începutul altei vieți, debarasate de simbolurile unor situații mai dificile: „Carnea dimineții o scot de sub unghii, / atât a mai rămas. / Zile și nopți mărunțite. / Ghilotina memoriei nu iartă, / cade, retează și tot așa. / Focul a pârjolit dealurile nopți de-a rândul. / Soldații ochesc tablouri, / zdrobesc bibelouri cu patul puștii, / minează locuri de joacă, / agață grenade de aripile îngerilor. // La un semn, ne-am urcat în vagon” (Fără zgomot).

Cartea lui Mihai Firică este de strâns la piept, după citire.