O, anii cei mai grei - cum mi se păreau mie! Astăzi, gândindu-mă la ei, îmi dau seama că erau de aur. Dumnezeu mi-a adus în cale fata cea mai potrivită și eu am dat viitorul, ce trebuia să fie bun, pe o clipă ruginită de visare a altei prietenii. Am îndurat, de la început, fiind sigur pe mine, capriciile ciudatei. Speram că se va schimba după mine, dar, îndurerat, constatam că o știa orașul, pe când eu călugăriță o consideram. Până la urmă, ce îți oferă dansul? O! Acestea nu contează, ci doar adevărul că dragostea noastră trebuia să renască, rază pentru sufletul meu de cleștar să fi fost, însă posibilitatea nu mi-a trecut prin cap. Nu am reușit să-mi îndrept inima spre tine. Când s-a întâmplat, era deja tardiv, tu deveniseși mamă, de ani buni. *** O, Luminem, puține zile mi-au rămas în minte, dar apropierea ta de mine a fost caldă, sinceră și devotată. Nu-mi iert orbirea începutului de drum în dragoste. Ca Ahile, împovărat de soartă, plâng pe țărm, urând lumea veselă de pe străzi, care nu poartă păcatul de a mi te fi ascuns în vuietul ei peren; mi-ar fi ușurat din frământare să fi aflat că ai fugit, fără urmă în orizont, dar, astfel, greșeala este a mea și mă stoarce, zilnic, de orice bucurie, mă înghite ca pe Iona, monstrul din mare. Help me!
