Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat.