Studiu în lucru (3)

În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, despre care nu-și dă seama dacă este sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

            Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei nedreptăți:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.

De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor (rămânând acolo, precum, mai târziu, în Franța), pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit la propriu, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!


  1. Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)

Când ținta nu există, fiind numai o fata morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de prototipul femeii perfecte, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, limitele se resimt. Rutina este perturbată, dar speranța (de a afla câte ceva despre existența femeii) este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:

„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!

Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”

(Ea e departe)

            Numai simpla constatare a veracității (tânăra trăiește în altă parte) devine semn al dezastrului. Psihoza despărțirii anulează chiar posibilitatea reîntâlnirii accidentale; extrem de sensibilizat de către eveniment (separația), poetul se teme de orice, precum de soarta cinică – femeia să-l caute și el să nu mai existe:

„Căci poate mâine de va veni,
Afla-va ‘n locu-mi o piatră rece!
Nu voi a mai fi!”.

De aceea, își impută eroarea principală, de a fi lăsat-o să plece. În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri)  asigură o dinamică deosebită peisajului imuabil și neanimat:

„Dar sunteți triste, voi suvenire,
Ce pe la ochiu-mi umblați mereu,
Căci regretați acea fericire
Sufletul meu!”   

Studiu în lucru (2)

În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama aprecierea deconspiră o stare a poetului, anume aceea de îndoială cu privire la drumul lui liric, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume). Franchețea de a distinge rolul cărții ca obiect este, de asemenea, inhibatoare pentru a o mai complementa cu sensuri: „Deși această carte, uitată, aruncată, / În casele străine prin colțuri va zăcea” / În casă-mi părintească cu grijă așezată / La locul de onoare vei fi o! Cartea mea”.

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

            Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei nedreptăți:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.

De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor, pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit la propriu, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!


  1. Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)

Când ținta nu există, fiind numai o fată morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de femeia iubită, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, limitele se resimt. Rutina este perturbată, dar speranța (de a afla, numai vizual, existența femeii) este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:

„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!

Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”

(Ea e departe)

   

Studiu (în lucru)

ALEXANDRU MACEDONSKI

                În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune”. Graba de a-și clama aprecierea deconspiră o stare a poetului, anume aceea de îndoială cu privire la drumul lui liric, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital, ca orice organ în corpul uman, respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a scrie (fiind convins că opera îl reprezintă pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume). Franchețea de a distinge rolul cărții ca obiect este, de asemenea, inhibatoare pentru a o mai complementa cu sensuri: „Deși această carte, uitată, aruncată, / În casele străine prin colțuri va zăcea” / În casă-mi părintească cu grijă așezată / La locul de onoare vei fi o! Cartea mea”.

            Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului căruia îi aparține și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror tresăltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:

„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!

_____

Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”

(O voce)

Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei nedreptăți:

„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”

(Strigătul inimii)

            Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine. De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor, pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit la propriu, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum.  Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:

Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!


  1.  Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc.

Nașterea lui Iisus (1)

Diavolii împielițați băteau din copite, 
în cosmos. Ajunseseră atât de tiranici, 
încât ei stăpâneau inimile oamenilor 
și râdeau cu hohot, 
când ecoul faptelor necurate răsuna, 
ca monedele, pe tobe... 

Trebuia făcută o potecă între cer și pământ,
dar cine? 
Văzând sufletul lui Moise, dar și pe-al altor drepți, 
cum palpita subjugat,
Dumnezeu s-a mișcat în jilț 
și totul s-a descleiat. A atribuit viclenie propriului gând, 
care, inițial, nu putea străbate cosmosul
(care, în mâna Lui, un cub material era), 
dar, apoi, singur (gândul) a început să ia fețe hilare,
pentru a i se îngădui,
de către diavolii descătușați, 
să treacă,
din vamă în vamă. Atât de puternică devenise 
împărăția fostului înger, Lucifer - 
domina creația și o degrada.
Materia putrezea ca merele în coșul 
de la soare. 
Fără suflu veritabil, 
universul lâncezea. 
(Va urma)
 

Cântul al II-lea. Întâlnirea de dragoste

A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, 
mi-am amanetat ceasul de buzunar 
(îl moștenisem de la tata), 
ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. 
Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele 
reprezentând ore pe cadranul ceasului. 
Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: 
am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. 
Aproape ștearsă, 
ora 16,00 conținea o perioadă pură, fără poze, 
în care m-aș fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, 
dar încă sălășluind în taine și fără peripeția realului. 
Mi-am trecut în caiet, cu atenție, 
preocupările avute în solitudine 
și la care aveam să renunț pentru Anca, 
pentru ca, mai târziu, în cazul unei despărțiri, 
să știu exact unde să revin 
și să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea 
în conul solitudinii, 
ca într-un trombon uriaș emițând salutar imnul 
național. De unde suflul care să mă redea realității? 
M-am întors la cartea sfântă.
Din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar, 
din pântecele chitului, 
pentru a i se mai da șansa revenirii în misie, la suprafață, 
am luat anvergura faptei.
Am împrumutat Ancăi, odată, o carte. 
Atunci, am trăit 
prima înstrăinare de ceva deja interiorizat... 
Pictura în tonuri de toamnă 
de pe întinderea memoriei 
se dilua în sentimente 
(precum acuarela de pe icoane incomplete, 
în ape curgătoare). 
Am căutat, prin oraș, 
banca pe care ne-am îmbrățișat; 
am dat numai de umbra ei. 
Starea de iubire, 
pe care am trăit-o în peisajul real, 
am regăsit-o ca pradă 
în pliscul unei păsări numite Uitare. 
Am tras de umbră, 
spre salvarea de la devorare 
a luminilor care au creat-o: 
în porțiunea ei tăcută, 
se concentraseră paletele sonore 
ale acelei întâlniri.

De multe ori, 
în mine era o tulburare vie, 
ca efect al pierderii paletei de culori 
în unghiul meu de vedere,
de către un zugrav neatent.
De câte ori mă uitam pe geam, 
în locul zăpezii proaspete, 
zăream zăpada veche, a copilăriei, 
când, mai mult decât să mă sustrag panoramei, 
îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârșitul 
nostalgic al traiectului. 
Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. 
În fața unui autobuz staționat, 
zăceau rotițe de ceas dințate. 
Mi-am imaginat 
un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, 
în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotițele, 
din impulsul datoriei întins în spațiu, 
ca o linie veșnică de energie, 
ar fi urcat singure, acumulând, 
în ascendență, 
fire de timp pe care, 
apoi, să le toarcă în evenimente 
și alte acțiuni. Acum împrăștiate, 
în urma unui impact, 
rotițele nu sugerau, totuși, 
că timpul survine ca dimensiune din accidente: 
umbra unei guri de leu și-a arătat colții în picătura 
de sânge de pe buricul degetului mijlocar; 
mă înțepasem în zimții de metal ai rotiței aurii. 
Am suferit ca de mușcătura unei fiare. 
M-am speriat puțin, 
însă Anca a observat și mi-a strâns mâna. 
Alături, 
întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, 
melancolia a murit. 
La câțiva pași de masa, 
unde ne așezaserăm. să bem cafea, 
un bărbat între două vârste
s-a izbit cu pumnul în frunte, 
a strâns pleoapele și în câteva secunde, 
de sub stratul subțire al plânsului dur, 
a reieșit o mină destinsă. M-am înfuriat...
Din locul meu, 
i-am strigat necunoscutului 
să fie constant cu el însuși: 
„Metamorfozele rapide nu sunt reale. 
Rămâi în starea ta până când realismul, 
care o justifică, 
se va retrage întreg în albia istoriei”. 
Pentru bărbat, 
mi-am dat seama, 
vremea are amplitudine vexantă; orice moment, 
înainte să dispară, 
îi accentuează setea de viață. Odată cu melancolia, 
își pierduse echilibrul 
– sărea în sus de bucurie, zicând: 
„Bachus, 
te insinuezi între mine și soție, 
învenindu-mi viața! 
Decuplezi, din cadrul nostru, 
ca un instalator, 
sursele vacanței. Umbli, 
fără a-ți păsa, 
la dispoziția mea, 
aducându-mi nori dimineața, 
sub formă de chitanțe, în drumul spre bucătărie, 
iar eu, ca sub vreme rea, suport reproșuri: 
Te închizi mult în tine! 
Sunt agresat de griji. 
Dar n-ai niciun motiv să cauți alinarea în băutură. 
În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, 
pe vârful plăcerii, escaladat
cu multe pahare-n spate 
și rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, 
ca Ivan Turbincă 
și bocancii nu cedează jocului, 
genunchii suportă încordări. 
Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubita mea: 
În alcool, 
precum țigara în scrumiere umezite ușor, 
sting suplicii diverse. 
Soția a aflat despre înclinația mea 
de a suferi constant 
și insuflă iz de necazuri mediului propriu, 
ca un paj dirijând curenți de răcoare, 
dinspre palmierii cruzi, 
înspre stăpânul adorat în suprafață. 


În suprafață, 
am aruncat undița de viclenie 
și din adâncurile adorației înfiorate de prăzi mari și mici, 
unde s-a dus, 
am scos ură neînsemnată ca mărime, 
dar cu intestine atât de materiale! 
Diverse indispoziții mă abat de la preocupările minții. 
Mutări strategice, 
deplasate-n viață de la jocul de șah, 
ar bloca soția în ipostaza reginei de a-și dezice voința. 
Într-o dimineață, 
întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, 
pe tavan. M- am pierdut în istorie, 
fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, 
ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, 
m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, 
s-a deschis pe Discovery, unde rula un film 
despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandvici, 
suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară și frontală. 
Pentru prima oară, pierdusem relația prezentului etern 
și m-am aflat în situația lui Schopenhauer 
de a-și fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. 
În planul istoriei himerice, 
avionul (care și-a pierdut aripa) 
era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, 
deși lipsit de culoare; în cartea de istorie, 
ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, 
precum se întâmplă cu patria, când aripile-i pierd avântul în alegeri. 
Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere – 
se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit – 
și s-o fixez iar în corpul de metal, 
dar un obuz a separat brutal intenția de rezultat. 
Am rămas în aer cu himera unui braț. Ca să-l recuperez, 
m-am conformat numai celor prezente, 
pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. 
Planul (care se deschisese în tavan) 
s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. 
Mi-am înconjurat soția cu brațul care suspenda în aer: 
Vai, mi-a zis, ai elan în braț! 
Vezi avionul care se prăbușește? i-am arătat 
reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă 
și i-am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza 
prăbușirii avionului. 
Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a adresat-o 
în asemenea măsură, 
încât ar fi trebuit să deduc, întâi, ironia 
și, abia pe urmă, compasiunea ludică. 
Umbra îngerului dintre mine și lume, 
din cât era de largă, 
s-a micșorat atât de mult, 
încât, în apropierea cea nouă, izbitoare și crudă, 
vedeam în adâncul inimii oamenilor. 
Ceea ce mai mult decât forța gravitațională 
îi lega de pământ, lăcomia, 
îi fixa mereu în ei înșiși; mereu se munceau 
să răzbată în luciul etichetei, 
la suprafața unor convenții, elaborând compromisuri. 
Orice parte îi ridica în social, 
tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creștine la viață, 
la a doua viață. Am avut un dicționar mic despre zei în buzunar, 
dicționar pe care l-am pus pe masă 
și l-am deschis la pagina mențiunilor despre Bachus. 
Am citit în detașare definiția. 
După lectură, 
umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. 
Foile erau unse cu untură. 
Enervat de muștele roind, 
am închis dicționarul cu zgomot, 
clămpănind coperțile. Ochi bizari, 
aripi, antene de muște se lipiseră zdrobite de cuvântul 
idol din definiția lui Bachus”.

(Va urma)

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, nuvelă realistă, psihologică

Pentru scriitorii realiști, natura, întreaga realitate, devine un obiect de analiză. Opera lui Ioan Slavici, fie că e vorba de nuvele, fie că e vorba de romanul „Mara”, reflectă preferința scriitorului pentru estetica realismului.

Reprezentativă pentru viziunea scriitorului asupra lumii este creația literară „Moara cu noroc”, o nuvelă psihologică de factură realistă, publicată în volumul „Novele din popor”, în anul 1881.

În primul rând, dimensiunea realistă a nuvelei se evidențiază la nivelul intenționalității actului artistic a scriitorului de a realiza o literatură mimetică. Universul ficțional creat de Slavici aduce în fața cititorilor imaginea societății tradiționale din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Frământările interioare ale protagonistului îi conferă nuvelei caracterul de proză psihologică.

În al doilea rând, realismul prozei lui Slavici se evidențiază și la nivelul construcției personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane, reprezentative pentru societatea vremii. Bătrâna soacră reprezintă omul simplu, care dă glas înțelepciunii populare. Ana este femeia supusă, în cadrul familiei patriarhale, în vreme ce Lică devine reprezentativ pentru tipologia infractorului. Ghiță este, la început, cizmarul sărac, nemulțumit de propria-i condiție socială, pe care vrea s-o îmbunătățească. Ceea ce-l face unic este patima sa pentru bani, comportamentul său încadrându-l în tipologia parvenitului.

În aceeași ordine de idei, nuvela își relevă apartenența la realism și prin tematica abordată: familia. Această macrotemă este dublată de tema psihologică a dezumanizării, discursul narativ urmărind prăbușirea morală a protagonistului sub puterea mistuitoare a banului.

Două secvențe narative

În acest sens, incipitul operei dezvăluie ipostaza unui Ghiță stăpân pe sine. Conștient de postura lui de pater familiae, decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și face o situație mai bună. Stăpânirea de sine, siguranța în asumarea propriilor decizii se relevă în episodul narativ ce surprinde dialogul cizmarului cu bătrâna soacră: „Să stăm pe prispă la soare… eu uitându-mă la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș și dumneata la tustrei. Iată liniștea colibei!”. Mutarea la cârciumă și apariția lui Lică Sămădăul marchează începutul declinului ontologic al protagonistului. Încrederea va fi înlocuită treptat de teamă, fapt ce reiese din comportamentul cârciumarului, care începe să-și ia măsuri de precauție: își cumpără pistoale de la Arad, își aduce doi câini buni de la Fundureni și își angajează o slugă nouă, pe Marti, „un ungur înalt ca bradul”. În plus, sub influența lui Lică Sămădăul, Ghiță își periclitează și relația cu familia. Naratorul omniscient surprinde metamorfozele bărbatului care „nu mai zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, de îți era teamă de dânsul. Se juca din ce în ce mai rar cu Ana, iar atunci când o făcea, îi lăsa urme vinete pe corp”.

Finalul nuvelei îl surprinde pe Ghiță pe ultima treaptă a degradării sale morale. Orbit de furie și dornic să se răzbune pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în straie bărbătești”, Ana i se dăruiește lui Lică. „Prea tânără, prea aşezată şi oarecum prea blândă la fire“, Ana este o victimă a prăbuşirii morale a soţului, căruia îi reproşează, la un moment dat: „tu nu mă omori, Ghiţă, tu mă seci de viaţă, mă chinuieşti (…), mă laşi să mă omor eu în mine“. Atunci când Ghiţă îi spune brutal că îi stă în cale, Ana îi răspunde: „cu cât te vei face mai aspru, cu atât mai dinadins am să ţin la tine“. Când iubirea pentru soţ încetează, în sufletul femeii se aprinde dispreţul pentru laşitatea şi cinismul soţului, spunându-i lui Lică: „tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu este decât muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti“. Strigătul ei disperat: „Nu vreau să mor, Ghiţă!“ exprimă gândul Anei şi al scriitorului, deci, că viaţa e mai frumoasă ca moartea, iar faptul că muribunda îi muşcă mâna lui Lică, înfigându-şi mâna în obrajii lui, ilustrează gândul că Lică este un diavol, gând pe care-l avusese şi Ghiţă pentru Lică, „tu nu eşti om, eşti diavol“. Sfârşitul spectaculos al lui Lică, întrucât îşi sfărâmă capul de un stejar, ca să nu cadă în mâinile lui Pintea, după ce-l pusese pe Răuţ să dea foc cârciumii, apare ca o sancţionare a faptelor sale reprobabile şi ca o satisfacţie a cititorului. De altfel, Ioan Slavici, adept al unei morale intransigente, îşi pedepseşte exemplar toate personajele amestecate în afaceri necinstite.

Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție ale textului narativ. Discursul epic dezvoltă inițial un conflict exterior, între mentalitatea tradițională, căreia îi dă glas bătrâna soacră a lui Ghiță: „omul să fie mulțumit cu ceea ce are”, și mentalitatea capitalistă, în care puterea supremă e banul. Acest conflict exterior este un pretext pentru amplul conflict interior, trăsătură specifică prozei de analiză psihologică. Firul narativ urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței protagonistului al cărui suflet este scindat între cele două chemări lăuntrice: cea a moralității și cea a banului.

Cronotopul face posibilă încadrarea nuvelei în estetica realismului. Acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la Sfântul Gheorghe până la Paști. Nu întâmplător, sfârșitul tragic al personajelor care au încălcat principiile etice a avut loc de sărbătoarea Paștelui, care, în tradiția populară este un moment în care sufletele sunt chemate la Judecată de Apoi. Spațiul ficțiunii este fixat prin toponime reale: Ineu, Fundureni, Arad, Oradea, Munții Bihorului.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent și extradiegetic, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

În concluzie, nuvela „Moara cu noroc” rămâne reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  

(963 de cuvinte)

,Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Romanul este o specie în proză a genului epic, de mare întindere, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi la care participă numeroase personaje bine individualizate.

     Romanul ,,Baltagul”, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, prezintă aspecte ale satului românesc de munte, în care obiceiurile nescrise sunt respectate cu sfinţenie. E un roman tradițional în care este prezentată realitatea vieții păstorilor. Legătura cu balada populară ,,Miorița” este dată de prezența motoului ,,Stăpâne, stăpâne,/Mai cheamă ș-un câne”. Firul epic al romanului se derulează din momentul în care Vitoria Lipan, personajul principal, are convingerea că bărbatul ei Nechifor a fost omorât. I se arată semne rău prevestitoare, vise premonitorii, şi acest fapt o determină să se consulte şi cu preotul şi cu ghicitoarea satului care încearcă să o liniştească, spunându-i că Nechifor întârzie să se întoarcă acasă din cauza altei femei.

     După ce aşteaptă 40 de zile, timp în care posteşte conform tradiției creștine, îşi pune în bună rânduială gospodăria, îi dă fiului Gheorghiță un baltag nou şi o trimite pe fiica Minodora la Mănăstirea Văratic. Vitoria însoţită de Gheorghiţă pleacă în căutarea lui Nechifor pe care îl crede mort, pentru că nu se mai întorsese acasă după ce cumpărase  o turmă de oi la Dorna, şi pe care vrea să îl înmormânteze  creştineşte.

     Naratorul prezintă etapele de drum al Vitoriei. Narațiunea se face la persoana a III-a iar naratorul este omniprezent și omniscient și dialogul creează impresia de verosimilitate(fapte adevărate). Femeia poposeşte la hanurile pe care le întâlneşte şi caută informaţii despre Nechifor. În drumul ei, Vitoria întâlneşte o cumetrie şi o nuntă (aspecte monografice) şi are ocazia să mai pună întrebări despre Nechifor.

     La unul dintre hanuri, Vitoria află primele informaţii despre bărbatul ei. Îşi dă seama că el a dispărut între localitățile Sabasa și Suha, după ce a încheiat o tranzacţie de oi cu alţi doi negustori. Femeia reuşeşte să îi cunoască pe Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, cei care l-au însoțit pe Nechifor la drum după cumpărarea turmei de 300 de oi. Între timp vor găsi pe câinele Lupu, cel mai credincios câine al lui Nichifor, semn că rămășițele stăpânului sunt pe aproape.  Căutându-şi bărbatul, dezlegând taina unor semen, bazându-se pe o investigație lucidă, punând cap la cap informațiile culese de la diverși oameni, Vitoria îi găseşte osemintele într-o râpă: ,,Botforii, tașca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nichifor(…) Căpățâna era spartă de baltag”.

     Vitoria îl îngroapă după datină şi cheamă la praznicul de înmormântare multă lume pe care o cunoscuse, inclusiv pe Bogza şi pe Cuţui, pe care îi bănuiește de crimă. În timpul praznicului, Vitoria relatează celor prezenţi împrejurările în care a fost ucis Nechifor Lipan şi reuşeşte să îi determine pe ucigaşi, prin presiune psihologică și reconstituirea faptelor, să se trădeze şi să îşi recunoască fapta.

     Vitoria îl pune pe Gheorghiţă să îl pălească cu baltagul în frunte pe Bogza, iar câinele Lupu îl va sugruma, răzbunând în felul acesta moartea lui Nechifor. Totodată Vitoria primeşte înapoi averea lui Nechifor pe care cei doi şi-o însuşiseră în mod abuziv.

     După îndeplinirea acestei datorii morale, Vitoria şi Gheorghiţă pleacă înapoi urmând să revină la mormântul lui Nechifor, la parastasul de 40 de zile, când o vor aduce şi pe Minodora.

     Acţiunea romanului “Baltagul” se desfăşoară pe un plan principal, reprezentat de drumul Vitoriei în căutarea lui Nechifor, și un plan secundar reprezentat de aspecte monografice ale satului moldovenesc de munte. În roman există un personaj principal: Vitoria şi mai multe personaje secundare printre care se numără Gheorghiţă, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui.

     În prezentarea Vitoriei, naratorul îmbină procedee ale caracterizării directe cu cele ale caracterizării indirecte. Trăsăturile de caracter ale Vitoriei se desprind îndeosebi din faptele ei, din relaţiile pe care le are cu drumeţii întâlniţi în cale, din vorbele pe care le spune. Deşi nu mai este tânără Vitoria păstrează ceva din frumuseţea de odinioară şi îşi iubeşte bărbatul la fel ca la început. Hotărîrea ei de a pleca să îl caute poate fi explicată numai prin intensitatea sentimentelor ei, şi prin dorinţa de a-l înmormânta creştineşte şi a înfăptui un act de dreptate.

     Nechifor Lipan este un personaj absent, in absentia, despre care aflăm doar din inormaţiile culese de Vitoria. Gheorghiţă care îşi însoţeşte mama în această călătorie, se transformă într-un tânăr matur capabil să îşi asume răspunderile tatălui său. Bogza şi Cuţui, ucigaşii lui Nechifor, întruchipează ticăloşia şi lipsa de scrupule, goana după avere prin furtul oilor lui Nichifor. Ei sunt pedepsiţi pentru crimă de însăşi soţia mortului, autoritățile nereușind să finalizeze ancheta justiției.

     În universul ţărănesc prezentat în roman există elemente tradiţionale cum sunt nunta, botezul, înmormântarea, credinţa în vise şi în semne ale naturii şi elemente de civilizaţie cum sunt telegraful, calea ferată, prefectura şi banii.

     Romanul are o intrigă poliţistă, aduce în prim plan o femeie puternică, inteligentă adoptată lumii pe care o cunoaşte cu un pronunţat spirit justiţiar. Acțiunea operei poate fi asociată cu acțiunea unui ,,roman polițist” în care un rol important în dovedirea vinovaților o constituie reconstituirea faptelor pe baza probelor adunate.

Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu. Comentariu bacalaureat

Romanul realist obiectiv modern interbelic „Ion” de Liviu Rebreanu

            Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu a fost publicat în anul 1920 și reprezintă, în viziunea lui Eugen Lovinescu, „o dată istorică în procesul de obiectivare a prozei românești”. Anticipat de nuvelele „Zestrea” și „Rușinea”, romanul reflectă viziunea tradițională a scriitorului asupra lumii, fiind vizibile și elemente clare de modernitate.

            În primul rândcaracterul realist se evidențiază la nivelul intenționalității scriitorului de a realiza o literatură de tip mimetic. Liviu Rebreanu aduce în fața cititorului imaginea satului tradițional Pripas de la începutul secolului al XX-lea. Autorul evidențiază relațiile sociale, ierarhizate în funcție de avere, satul fiind împărțit între „bogotani” și „sărăntoci”. De asemenea, sunt aduse în prim-plan relațiile specifice familiei tradiționale, patriarhale, în care bărbatul ocupă o poziție centrală. Relațiile culturale pun în evidență cele două planuri ale discursului epic, cel al intelectualității, reprezentat de preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea, și cel al țărănimii. Un loc aparte, în paginile romanului, îl ocupă tradițiile și obiceiurile legate de aspectele importante din viața omului: naștere, botez, nuntă, înmormântare, hora duminicală etc. Liviu Rebreanu renunță la imaginea idealizată a satului și a țăranului așa cum apare în literatura sămănătoristă.    

            În al doilea rând, „Ion” se înscrie în estetica realistă și prin modul de construcție a personajelor, care întruchipează adevărate tipologii umane. Protagonistul întruchipează tipul țăranului sărac, nemulțumit de propria condiție socială, pe care vrea să și-o îmbunătățească. La fel ca orice țăran, Ion își dorește avere și o femeie pe care să o iubească. Tipologia protagonistului este sugerată prin onomastică, numele său citit în oglindă însemnând „noi”. Ceea ce îl face unic este atât dragostea bolnăvicioasă pentru pământ, cât și mijloacele la care recurge pentru a-l obține. Tot în sfera tipologicului se înscriu și celelalte personaje ale romanului. Ana este fata urâtă, dar bogată, Florica e fata frumoasă, dar săracă, Vasile Baciu este țăranul înstărit, Belciug este preotul pragmatic, Titu Herdelea, intelectualul ambițios.

            În altă ordine de idei, discursul epic abordează o tematică realistă, socială, reprezentată de problematica pământului în satul Pripas. Această macrotemă este dublată de cea a destinului.

primă secvență narativă, semnificativă pentru problematica textului, poate fi considerată cea a horei duminicale, surprinsă în expozițiunea textului narativ. Pasiunea cu care tinerii învârt Someșana reflectă viziunea optimistă asupra existenței. În plus, faptul că Ion alege să o joace pe Ana, deși o iubește pe Florica, evidențiază tocmai destinul pe care și-l va alege tânărul, căsătoria cu fata „bogotanului” Vasile Baciu. În satul Pripas, ierarhizarea socială se face în funcție de avere, astfel încât primarul îi are adunați în jurul lui, pe bătrânii bogați, în vreme ce Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, „trage cu urechea ca un câine la ușa bucătăriei, sfiindu-se să intre în vorba cu cei bogați”. De asemenea, este evidențiată relația dintre țărani și intelectualii satului. Faptul că hora se oprește când în evenimentul duminical își fac apariția preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea pune în relief respectul de care se bucură intelectualii în cadrul colectivității rurale.

            A doua secvență narativă este reprezentată de nunta lui Ion cu Ana. Mai întâi, evenimentul este redat în maniera nunților țărănești: ospățul durează trei zile, sunt prezenți tinerii care chiuie și pocnesc din pistoale, starostele care vorbește în versuri, jocul miresei de la miezul nopții etc. mai apoi, evenimentul este filtrat prin conștiința celor doi miri. Naratorul omniscient recurge la stilul indirect liber pentru a reda gândurile. Ion conștientizează pentru prima dată că, odată cu pământurile lui Vasile Baciu trebuie să o ia de nevastă pe Ana: „nu-și dădea seama cum a strâns el în brațe și a sărutat pe fata asta urâtă”.

            Nu în ultimul rând, viziunea despre lume a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. În concepția lui Rebreanu, romanul este perceput ca „un corp sferoid”. Această idee este susținută prin relația dintre incipit și final. Caracterul circular al romanului este conferit de imaginea drumului care intră și iese din pripas. Acest drum are valoarea unui liant între „realitatea reală” și realitatea ficțională.     

            Această idee a circularității se reflectă și la nivelul conflictelor. Conflictul central este unul exterior și constă în lupta pentru avere, pentru obținerea unui statut social: conflictul dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și Simion Lungu, dintre Ion și George Bulbuc. Tot Ion se face răspunzător de tensiunea dintre preotul Belciug și familia Herdelea. Discursul narativ conturează și un conflict național între românii din Transilvania și autoritățile Imperiului Austro-Ungar. Modernitatea romanului constă și în surprinderea unor conflicte interioare, redate prin stil indirect liber sau prin secvențe monologate.

            Titlul este format din numele protagonistului, devenit personaj eponim.

            Construcția romanului confirmă preferința scriitorului pentru structurile clasice. Materialul epic este împărțit în două mari părți: „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”. Romanul are 13 capitole. Romancierul recurge la contrapunct.

            În concluzie, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a acestui autor.

(907 cuvinte)

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu. Comentariu bacalaureat

Romanul subiectiv psihologic modern interbelic „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.

Romanul este o creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spațiu, antrenând un număr mare de personaje, puternic individualizate.

            Prin Camil Petrescu, romanul românesc se îndreaptă spre modelul proustian. Camil Petrescu a teoretizat noul tip de roman în conferința intitulată „Noua structură și opera lui Marcel Proust”.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este creația „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, publicat în anul 1930.

            În primul rând, Camil Petrescu respinge ideea de literatură mimetică, verosimilitatea și veridicitatea din proza tradițională fiind înlocuite de autenticitate. Autenticitatea presupune filtrarea realității exterioare prin prisma subiectivității individului. Prima parte a romanului prezintă experiența individuală în iubire a personajului-narator, Ștefan Gheorghidiu. Partea a doua se constituie dintr-un jurnal de campanie care transcrie fidel experiențele participantului direct pe frontul Primului Război Mondial.

            În al doilea rând, la fel ca Marcel Proust, Camil Petrescu renunță la imaginea țăranului și aduce în prim-plan intelectualul lucid, analitic, hipersensibil și introspectiv. În acest fel, acest roman respectă principiile estetice ale modernismului, formulate de Eugen Lovinescu.

            În aceeași ordine de idei, așa cum se prefigurează încă din titlu, romanul lui Camil Petrescu abordează două teme majore: iubirea și războiul.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, surprinde experiența în iubire a protagonistului, rememorarea celor doi ani și jumătate a căsniciei cu Ela. Așa cum Ștefan Gheorghidiu afirmă, iubirea sa a luat naștere din orgoliu: „Mă simțeam măgulit să mă știu atât de pătimaș iubit de cea mai frumoasă colegă de la universitate”. O dragoste născută din orgoliu se va transforma într-o iubire pasională, Ela devenind pentru Gheorghidiu un ideal de feminitate. O moștenire primită pe neașteptate de la unchiul avar, Tache Gheorghidiu, va produce un dezechilibru în viața de cuplu. Ela pare tot mai atrasă de discuțiile despre bani, flirtând cu domnul G., comportament care-l dezamăgește pe soțul îndrăgostit. Despărțirea celor doi devine un prilej pentru ca Ștefan Gheorghidiu să experimenteze altă formă a erosului: „Eram văzut aproape în fiecare seară la brațul unei alte femei”. Când cei doi se împacă, protagonistul se confruntă cu altă experiență de viață, cea a războiului. Pentru el, această experiență are o funcție cathartică, întrucât reușește să se detașeze de drama individuală, de gelozie: „De nevastă-mea, de amantul ei, îmi amintesc cu adevărat ca de o poveste din copilărie și toată suferința mea de atunci îmi pare acum fără rost”.

            Partea a doua a romanului are aspectul unui jurnal de campanie, care surprinde experiențele sublocotenentului Gheorghidiu pe frontul Primului Război Mondial. Ștefan Gheorghidiu se înrolează în armată pentru a afla ce e „războiul cu adevărat”. Însă imaginea frontului e total diferită de proiecția ideală a protagonistului. Războiul nu înseamnă acte de eroism, fapte de vitejie, ci, dimpotrivă, haos, ordine contradictorii primite de la superiori, spaimă în fața morții. Semnificativ este capitolul „Întâmplări pe apa Oltului”. Ostașii români sunt nevoiți să treacă apa Oltului, pentru a lupta pe malul celălalt cu inamicul. Haosul este declanșat tocmai de comandanții armatei române care dau ordine contradictorii. Salvarea vine din partea Mariei Manciulea, o fată arestată de Gheorghidiu pentru spionaj, care le arată ostașilor români o cale ocolitoare. Astfel, fata devine o eroină. Pe front, protagonistul traversează două mutații sufletești:  mai întâi, se detașează de suferința provocată de căsătoria cu Ela, apoi dezvoltă sentimentul de camaraderie față de cei alături de care luptă.

            Nu în ultimul rând, modernitatea romanului se remarcă și la nivelul elementelor de structură și de compoziție. Incipitul este construit mai întâi în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronologului. În paragraful imediat următor, imaginea frontului este redată prin prisma subiectivității personajului-narator. Discuția de la popota ofițerilor, pe baza unui subiect banal aflat din presă despre dragoste și fidelitate, declanșează memoria voluntară a personajului-narator care rememorează în următoarele patru capitole povestea celor doi ani și jumătate de căsătorie cu Ela. Finalul romanului este deschis, având aspectul unui comunicat apocrif: „i-am spus că-i las totul, de la obiecte de preț la cărți, de la lucruri personale la amintiri, adică tot trecutul”. 

            Construcția subiectului este realizată în manieră modernă. Discursul epic este structurat în două mari părți, enunțate de titlu: „Ultima noapte de dragoste” și „Întâia noapte de război”, corespunzătoare celor două experiențe de cunoaștere, traversate de protagonist, dragostea și războiul.

            În concluzie, romanul „Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor care a deschis drumul spre modernizarea romanului românesc interbelic.

(825 de cuvinte)