Narcisele albe oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Cele galbene sunt ca niște sori vegetali, care luminează traseul albinelor, ieșite cu noaptea în cap, la cules de nectar. O! și porumbelul ciugulește, înfometat, firimituri din curte. Poteca leagă impulsul, de a mă sălta ca aburul din tristețe, de propria lui concretizare, dar zeița Aurora mi-a luat-o înainte și toarnă, din ulcica de lut, roua peste flori. anume pe mine, cel de abur, izbit cu fruntea de pragul rece al aerului matinal. Eu însumi mă văd, răsfrânt ca melancolia, în atâtea corole.
Arhive lunare: aprilie 2023
Peisaj interiorizat
Narcisele galbene oglindesc fețele blondelor țărăncuțe... Poteca leagă impulsul, de a mă sălta ca aburul din tristețe, de propria lui concretizare, dar zeița Aurora mi-a luat-o înainte și toarnă, din ulcica de lut, rouă pe flori. Mâna gospodinei culege, în grabă, o mână de narcise, punându-le în vaza cu apă. La o privire mai atentă, m-ar zări, ca în ramă, înfundat în polen, alături de fiicele ei, care se uită la mine, din corolele vecine, peste petale.
Păianjenul (Variantă, 2)
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, i-a căzut în plasă conducătorul, de la care a luat, ca pe haină, mândria de a supune pe oricine îi taie calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i instala un bec, în spatele retinelor și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe proiecții fine. Pelicula a reieșit, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Păianjenul (Variantă)
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, a mușcat de piept pe conducător; din sângele acestuia, a luat mândria de a supune pe oricine îi străbate calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i instala un bec, în spatele retinelor și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe proiecții fine. Pelicula a reieșit, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Păianjenul
În oraș, păianjenul uriaș amenință lumea, a cărei imagine se mărunțește în ochii lui, ca niște farfurii sparte de greci, la sindrofii. În deplasarea pe străzi, el se crede imperator, întrucât, deunăzi, a mușcat de piept pe conducător; din sângele acestuia, a luat mândria de a supune pe oricine îi străbate calea. Insecta nu este de înțeles, dar cine, lăsându-și treburile deoparte, se apucă de tradus mesaje? O simplă recunoaștere a statutului, pe care speră a-l fi dobândit, prin a i se pune în cârcă niște țoale, ar stopa-o din frământare - în aparență, ar ajunge în rândurile oamenilor (astfel, ar fi mulțumită și, poate, s-ar retrage, fuga, din urbea agitată). Frații Lumiere au trecut pe drum, vânând-o, îndelung. Văzuseră posibilitatea de a-i reprezenta nutrirea oricărei idei, pe ecran (de a-i instala un bec, în spatele creierului și de a fi asistat, apoi, la întinarea pânzei, cu mai multe gânduri negre). Pelicula a reieșit, la proiectare, tot cu peisajul stradal, smuls din orbitele false ale păianjenului colosal.
Paralelă între Iona biblicul și Iona, personajul sorescian
Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, este rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin, prestabilit și ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.
Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghițit de un pește. Interiorul peștelui e de fapt egoismul lui Iona.
Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.
În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Relația om – Dumnezeu, în ambele planuri, real și spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse. Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana – de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.
Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităților personale în acest domeniu. Dar nu se gândește și la instinctul de libertate al peștilor. Uriașul pește apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor pești prinși. Gestul de a aduce lângă el „un mic acvariu în care dau vesel din coadă câțiva pești” mimează dorința libertății de a reuși ca pescar. Dacă nu pescuiește, redevine singur, captivul unui monolog.
O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peștele din spatele lui. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în fața unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea e a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus.
Virtualitățile compromisului
O concesie: de la planul de a zămisli pe Adam, Dumnezeu ajunge la al doilea, echivalent completării naturii umane, cu, până la urmă, o parte de trup exclusă, dar de bază pentru ridicarea Evei. Esența nunții. Lui Adam i se va oferi un sprijin potrivit în stăpânirea grădinii și a sentimentului solitudinii, care l-ar fi întristat într-un spațiu al fericirii; se evită astfel antinomia unicității. Demersul creator deschide virtualități multiple, între care legătura cu natura interzisă, dar invocată. Transplantul coastei s-a produs perfect, dar în măduvă, legătura cu interiorul masculin precedent nu e total destrămată. Spiritul femeii împrumută, prin coastă, neliniștea de a se regăsi, totuși, într-un trup născut din ideea consolării.
Timpurile diferite în care au fost creați bărbatul și femeia, provoacă virtualitatea păcatului. Adam deschide ochii pe Creator. Comunică direct. În plus, beneficiază de statutul de stăpân asupra viețuitoarelor, pe care le și numește. Nu poate fi ispitit cu starea de stăpân. Eva oscilează între două tipuri de porunci. De ce n-ar urma un sfat rostit atractiv? A fost creată pentru afectarea singurătății, poate chiar a unicității lui Adam.
Expresia „asemănarea cu Dumnezeu” poate fi tradusă prin faptul că avem destin; desigur, destin terestru, pierdut în vămile către viața de apoi. Ieșirea creației din mâinile autorului, se produce și prin răsfrângerea capacității enorme de inovație. Sau Dumnezeu, stăpânind destinul, îl păstrează în fara timpului, ca să ni-l confere, la un moment dat, pentru desăvârșirea intențiilor noastre predominante? O dilemă care se rezolvă în virtutea principiului „crede și nu cerceta”.
Prepoziția „după” confirmă rolul secund al subiectului uman. Imediat, o tendință permanentă de a recupera și limita prototipul suprem. Pentru noi, destul de greu pentru că trebuie să evităm modelul Adam și să avem abținerea cerută. Asemănarea, oricât de mare, nu exercită originalul. De aceea e un compromis. Dumnezeu ia fire omenească, pentru a o îmbunătăți. Un model ireproșabil într-o natură cu scăderi.
La Empedocle, întâlnim principiul „asemănătorul cunoaște pe asemănător”. Noi însă îl cunoaștem pe Asemănător, într-un mod interior. Aproape intuitiv. O amintire a mecanismelor interne moștenite, dar „așezate” în primul om de El. Creierul poate trăda. Conștiința conferă măsura abaterilor și face transferul, la judecată, înspre iezer sau iarbă. „Eidola” eterne, în rugăciuni sau invocații, pătrund printre atomii noștri, rezultând senzațiile de Dumnezeu cărora le vor cădea pradă prezentul și slăbiciunile noastre din acest timp. Abandonare a individualității pentru o reîntrupare în dualismul celest-terestru. Cade o limită în comunicarea pentru apropiere prin rugăciune ori faptă.
„Homoiosis” are șansă de realizare prin Katharsis. După Socrate, funcția principală a acestei stări dezirabile, este „de izgonire a răului din suflet”, iar un mijloc bun de curățire –întrebările. Katharsis ne-ar depărta de de faptul asemănării, dar tot n-ar putea înfrânge compromisul primar (după asemănarea…), marcat în physis. Transfigurarea materiei, prin „lucrul” sufletului, într-o aparență luminoasă și veșnică, s-a întâmplat, însă, la Iisus.. Esența L-a desăvârșit și L-a înălțat (reînălțat). Căderea din Eden pe pământ e chiar trupul.
Natura e alt compromis, însă al spiritului vast. În schimbul mărginirii în trup, va crea acestuia nemulțumire și speranță. Oferă măreție. Primește, în replică, un corp de legi pe care, dacă nu le cunoaște, se poate rata din condiția de transfug.
Omul atentează la autoritatea poruncii supreme, nu prin proslăvirea autodeterminării, ci, mult mai rău, supunându-se puterii de disimulare a unei creaturi de rang inferior. Condiția lui va fi interferată de trăsăturile șarpelui. Acestea, de fapt, îl coboară din Eden. În apropierea Domnului, se insinuează o rocadă a rolurilor. S-a distrus inocența ignoranței care asigura o comunicare fluidă între principiul divin și cel uman. Primii oameni savurau o stare de contemplație. Timp aveau cele stăpânite de ei. Animalele asigurau impresia de mișcare. Comportau vârste și aparențe variate, ca să nu determine sentimente de monotonie în creație. I-ar fi plictisit de rai. Cuplul princeps a fost coborât în timp. A completat panorama animalelor cu o notă de rațiune. Ratio dobândită, nu oferită. Blaga, în Trilogia cunoașterii, este îndreptățit să fie deplorat de cunoașterea paradisiacă. Marele Anonim a instituit censura transcendentală între universul criptic și om. Cunoașterea de tip luciferic apropie omul modern de starea contemplativă atemporală a lui Adam și cu această stare asupră-i, va trăi amploarea misterelor, înțelegând evadarea lui Adam, sub presiunea esențelor și a autorității divine manifestante în timp și-n descendenți. În suflet, imaginea raiului. Motivul devenirii și cauza dihotomiei.
Schimbarea (metabolys) – o conciliere a aparențelor unei vârste cu suflul nou al alteia. O asumare a acestui suflu de către vechea aparență. Un acord cu devenirea. Materia, fără apel la ratio, se oferă transformării, sau, prin perisabilitatea mediului care-l conține, spiritul consimte, dincolo de ethosul specific, la întoarcere în albia inițială.
Logosul, care la Plotin însemna „lumina arhetipală”, deși înregistrează, nu are mijloace de a opri devenirea. Provoacă sufletului suferința schimbării. După felul individului, fie orientat, prin biserică și prin școală, către spațiul etern, putem discuta despre persoane care știu să primească superior transformarea, deci trăsăturile căpătate vor exprima devenirea, fie numai supus vârstelor, fără cunoștințe sau credință, iar noi ne vom referi numai la sensul propriu al schimbării. Trăsăturile fizice se modifică (sunt influențate de trecerea vremii) până când le permite natura. Când expansiunea transformării nu mai e posibilă pe pământ, după extincție, va continua în alte cadre, și nu va mai fi obiectuală. Metamorfozei îi repugnă dimensiunile noi materiale și va pretinde, pentru manevră, masa anterioară, refugiindu-se într-un punct, eventual ADN. Însă niciodată devenirea. Ceea ce este recuperabil și, mai ales, transformabil la o ființă, conține datele lumii de apoi.
Dumnezeu privește dincolo de istorii. Totuși, a creat omul. Unda apărută prin mișcarea mâinilor Lui, a imprimat firii umane un destin de credință salutar. Iisus a fost ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi. E Adam perfect.
Ideea coastei îndepărtate nu a fost „plinită” cu nimic. Bărbatul are nostalgia întregului. Nunta – o refacere a sinelui. Prin nuntă se repetă situația primară de însoțire. Adam și Eva, prelungiți în descendenți, se înfățișează Domnului , pregătiți de supunere și de recâștigare, prin credința în ei și în modelul Iisus, a fericirii din Eden, deși la o scară modernă.
În cartea lui Tobit, descoperim fatumul nunții. Fatum comunicat de înger și împlinit prin întreprinderile lui. Excepția, al cărei echivalent lexical poate fi „minune”, are un atribut multiplu: de determinare a evenimentelor pe un traiect semnificant, și de exersare a funcției de făuritor al istoriei, de către Dumnezeu. Dar istoria derivă din fapte personale, asupra cărora se răsfrânge înclinația către bine sau rău a indivizilor. Determinarea pornirilor semnalează asupra unui ethos mai mult sau mai puțin deschis spre Dumnezeu.
Sfatul și îndemnul îngerului către Tobit de a o lua pe Sara de soție, e o intervenție în timp a voinței maxime, pentru declanșarea unei surse de iubire în pieptul lui Tobit, spre împrospătare și întărire a unei ramuri etnice alese.
Nunta nu este un act la voia întâmplării și, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inimă și izvorul dumnezeiesc de iubire care abia așteaptă să scalde cu unde noi pereții cordului. Nunta oferă omului ocazia de a-și previziona căsnicia. Bucuria evenimentului îl face sensibil la fiorii viitorului.
În mine însumi descopăr virtualități multiple. Pacea interioară mi-o asigur printr-un compromis cu natura mea. Dacă sunt gesturi de răutate în jur, sau de fățărnicie, trec mai departe, în speranța, precum Diogene în agora, cu lampa în mână, că mă voi refugia în dialoguri civilizate cu altă cunoștință. Ofer situației gestul meu de indiferență ca să recapăt, de la structura sufletească proprie, măsura atitudinii ei precedente, o măsură dublă, respectarea a ceea ce sunt.
Pânda
Am pândit o noapte întreagă, lângă pomi, să văd cine urcă în ram și îi sudează florile. O, ce-am mai stat cu ochii deschiși, dar nici mână a semăna nu am observat, nici sclipici de pe buze primăvara să fi lăsat! Înflorarea s-a făcut în taină!