ALEXANDRU MACEDONSKI
În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Evident, prima dintre acestea este mama, care are parte de o „dedicațiune” (pentru tată, are catrenul La defunctul meu părinte). Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, despre care nu-și dă seama dacă este sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume. Astăzi, apar tot mai multe teorii privitoare la realizarea unui cyborg, prin montarea creierului muribundului într-un calculator. Pe atunci, în viziunea lui Macedonski, versurile dețineau un rol vital (ca orice organ în corpul uman), respectiv de a exprima gândurile și trăirile sale cele mai puternice. El se vede pe sine însuși în versuri, detașat material în corpul poemului. Concepția asupra atribuției literaturii, de a fi totuna cu inima celui care scrie, vine dintr-o seriozitate, specifică marilor autori, față de faptul de a crea (fiind convins că opera îl expune pe de-a-ntregul): „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).
Tot după cum se consideră parte imanentă a operei, la fel, Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii:
„Bucureștiul nostru, vechia capitală,
Vai! Se stăpânește c-o forță brutală,
Căci Românul nostru este obosit
Și în lanțuri grele șade lănțuit!
O Române unde-i vitejia ta,
Când Românul singur, zece învingea!
_____
Popor Român, nu cumva vei plânge?
Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge.
Să vedem Românul plângând ca femei
În loc c-a lui spadă să scoată scântei,
Să înoate-n sânge omorând pe hoți
Să gonim din țară pe tiranii toți!”
(O voce)
Inima, simbol al dragostei filiale, se întrevede, ca într-o vitrină, în poemul pe care i-l dedică mamei, iar ubicuitatea sufletului îl face să creadă în propria-i putere de semnalare a oricărei injustiții. Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase:
„Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Și spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deșteptăm!
Căci dulcea-ne țară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toți să luptăm!”
(Strigătul inimii)
Față de aceste valori morale, părinții și patria, cărora le dăruiește sufletul și inima, în mod necondiționat, Macedonski nu se îndepărtează, în nicio împrejurare, ci le va purta mereu cu sine.
De-a lungul vieții, oriunde a călătorit, Macedonski a avut imboldul de a se integra destinațiilor (rămânând acolo, precum, mai târziu, în Franța), pentru a evita infamia insuportabilă a concitadinilor. Când mutarea nu i-a reușit, s-a avântat în peripluri fictive. Jinduia să aparțină tărâmurilor exotice, dar nu oricum. Orgoliul lui nemăsurat îl orienta către un statut de vază în comunitate. La Veneția, descoperă (nu America!) viața obișnuită a oamenilor. Inspirat de cântecele locului, care-i răsună armonios în auz, va pretinde condotierului să-l conducă înspre idealul lor (al gondolierilor) cel mai înalt, reprezentat de „Signora Margarita”, care „e Doamna cea mare, cea nobilă”, conform notei din subsolul paginii:
Gondoleta mea iubită,
Taie valul furtunos,
E Signora[1] Margarită
P-acel mal întunecos!!!
- Espresiunea Signora nu se usitează numai pentru a zice Doamnă ci încă vorbind despre o damă mare E una Signora în gura unui italian va se zică e o damă mare; prin urmare în ultima strofă a Gondolierului fraza: E Signora Margarită însemnează E Doamna cea mare, cea nobilă etc. (Gondolierul)
Când ținta nu există, fiind numai o fata morgana, chinul interior se dezlănțuie. Și pentru un scop irealizabil, precum apropierea de prototipul femeii perfecte, poetul se consumă până la epuizarea de sine. Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte. Rutina îi este perturbată de apariția unei asemenea trăiri, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei:
„A mea privire tot rătăcește,
În depărtare mă uit mereu;
Și zi și noapte nu s-odihnește
Sufletul meu!
Este departe a mea iubită,
Și către dânsa ochiu-mi îndrept,
Căci și viața mi-este sfârșită
Din al meu piept!”
(Ea e departe)
Numai simpla constatare a veracității (tânăra trăiește în altă parte) devine semn al dezastrului. Psihoza despărțirii anulează chiar posibilitatea reîntâlnirii accidentale; extrem de sensibilizat de către eveniment (separația), poetul se teme de orice, precum de soarta cinică – femeia să-l caute și el să nu mai trăiască:
„Căci poate mâine de va veni,
Afla-va ‘n locu-mi o piatră rece!
Nu voi a mai fi!”.
În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare:
„Dar sunteți triste, voi suvenire,
Ce pe la ochiu-mi umblați mereu,
Căci regretați acea fericire
Sufletul meu!”
Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ (atunci când va fi să-i sune ceasul, mai devreme sau mai târziu, dar el este prudent și se exprimă despre sine, pentru a lăsa o urmă importantă a propriei personalități), ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple, care încântă omul încă din preistorie:
„Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc!
S-ascult a filomelei cântare-armonioasă,
Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc!
S-aud murmurul dulce al apei cristaline,
Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor;
Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine,
Venind să se reflecte în micul râușor;”
(Prin selbea-ntunecoasă)
Laba de leu a marelui poet în devenire stăpânește spațiul celest, ni-l apropie, în mod nebănuit de mult, iar firescul faptului artistic surprinde și trebuie să fi fost insolit cititorilor vremii lui Macedonski. Nouă înșine, celor de astăzi, dominați de problematica omului de geniu, reliefată genial de Eminescu în Luceafărul, ne stă pe buze să afirmăm: Wow! Ce aproape este cerul (nici măcar nu am observat până acum), întindem mâna și-l atingem:
„Să-mi văd deasupra frunții plutind strălucitoare
A stelelor lumine, ici-colo peste cer,
Și-n juru-mi umbra nopții așa de-ncântătoare,
Ce-n lume răspândește tăcere și mister”.
Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, este rotund, cu aplecări înspre o temă interesantă, aceea a rolului literaturii de a salva, de la completa dispariție, palpitația interioară, dar și înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea, călătoria și moartea.
Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), volumul Excelsior (1895), după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.
Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):
„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.
La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.
Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.
Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.
Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:
„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”
(Cu morții)
Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:
„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.
Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.
Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe atitudinea acerbă a poetului față de soartă, de refuz a piedicilor (prin opunerea predilecțiilor contemporanilor la viziunea lui asupra vieții). Astfel, devine mai agreabilă vecinătatea de tablă a roboților, decât suita alambicată de infamii, din partea semenilor:
„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.
Atmosfera morbidă nu este inaugurată, în lirica noastră, de către Bacovia, așa cum se crede în general, ci de către Macedonski și încă într-un mod mult mai complex și cu mijloace artistice din recuzita romantismului. (De fapt, dacă ne raportăm la genul dramatic, putem spune că paternitatea asupra posibilității de explorare a ceea ce se întâmplă imediat după moarte, o deține Eminescu). Ceea ce devine suficient la suprafață, presează lumea subterană, spre a-și părăsi lăcașurile. Eminamente motiv simbolist, plictisul de moarte (la propriu) insuflă oaselor o ciudată chemare la regrupare. Secvențele absurde (țestele caută, prin iarba înaltă, gâtul susținător etc.) acced în viziune peliculele de la Hollywood. Efectul este aproape comic și nu de a înspăimânta cititorul:
„Cimitirul era ca un vârtej
În care câte-o țeastă fugea după-un gâtlej,
Iar deget după deget, și coaste după coaste,
Urmau în goana mare ca oaste după oaste…
Femurul, câteodată, un tibia prinzând,
Da jalnice ocoale, trosnind și șchiopătând”
(Răsmelița morților)
În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului, raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:
„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
E baltă de lumină”
(Excelsior)
Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:
„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Și ce destin, balaur?”
Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:
„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.
Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.
Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”
(Vis de mai)
Condiția de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Poetul o curtează pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:
„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.
Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele oricărui creator. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește. Dar aspirația îl poartă și mai departe, în lumea basmelor, acolo unde popasul i-a fost inspirat de emergența prințului (pentru a ajunge să conducă împărăția, face un ocol formator, pe la magul atotștiutor din munți) din Povestea magului călător prin stele de Mihai Eminescu. Rivalitatea (mai mult dinspre Macedonski) dintre cei doi mari poeți se întrevede, fiindcă nu există elanuri eminesciene pe care Macedonski să nu le fi încercat, dar cutezanța nu e totuna cu persistența într-un domeniu, permisibil geniilor. Totuși, este de remarcat proiectarea, pe un spațiu scurt, a unei călătorii fantastice de tip western (ca în balada Buffalo Bill de Radu Stanca) și destul de mulțumitoare pentru cititorul însetat de aventuri. Ritmul sacadat al versurilor reproduce tropotul:
„Adese iar
Un armăsar,
În pripă,
Mi-aleg pe plac,
Și-n pulpe-l fac
De țipă.
Iar când pe cer
S-aprind și pier
Rubine,
Să fugă-l las,
Fără popas,
Cu mine.
Căci să tot zbor
Un tainic dor
M-apucă,
Neîncetat,
Uitând, uitat,
Nălucă”.
Pentru a se distanța de soarta față de care este circumspect, Macedonski încearcă subterfugii variate, precum acela de a se arunca în trăsură și de a călători pe oriunde-l poartă bidivii, ferit de orice rigoare impusă din exterior (cu atât mai mult, de către soartă), ci doar împins de propriu-i agrement. Poetul se visează pe sine: cu plete în vânt, ca un veritabil cowboy care nu ținteșe altceva, decât ceea ce-i încântă inima:
„Aș vrea să plec la drum mai mare,
Dar nici pe jos nici de-a-n călare
Și nici cu carul cel de foc,
Ci c-o trăsură ferecată,
De zece cai în șir purtată…
Hi – Hi! Hi – Hai! într-un noroc!”
(Cântec)
Cea mai bună formă de a sfida soarta este norocul – o situație favorabilă, bazată pe hazard. Starea de imprevizibilitate, adoptată, cu îndârjire, împotriva fatumului hain, este subliniată prin lipsa de control a nomadului asupra itinerarului, fiindcă se lasă la mâna surugiilor – ei înșiși alertați de posibilitatea de a o rupe cu tiparul existențial:
„Cu surugii pe deșelate
Ce trec vârtej prin șapte sate,
Hăind, mânând, gonind cu foc”,
Traiul simplu este captivant, iar pentru a-l experimenta, este nevoie, de asemenea, de multă energie. Popasul se va face la han, loc de taină și de rostit povești, prin ale căror portițe fantastice, se poate evada în altă lume, care, deși fictivă, are susținere în disponibilitatea interioară a eroilor de a se lăsa duși de val, precum și în realitatea imediată, cu odăi dichisite, păzite de icoane, care inspiră existența unei lumi esoterice. Magia hanului, bătută în cuie, de secole întregi, i-a insuflat încredere lui don Quijote că este un cavaler aprig, pus pe fapte bune. Tot la han, în celebrul roman al lui Sadoveanu, Hanu – Ancuței, rulează o lume întreagă, înviată de istorisirile celor mași peste noapte. Macedonski pozează în crai, a cărui miză este clipa prezentă, fiindcă nimic nu mai contează, decât sprintul prin viață și ceasul de răgaz:
„De surugiu dau o sfănțuică
Și beau ciocanul cel de țuică
Cu cât m-o duce mai cu foc;
Dar pentru fata cea subțire
Păstrez colea un pumn de lire”;
„Curând, curând la drumul mare
Să-mi uit de-a vieții întristare
Că m-a topit sub al ei foc…
Curând la hanul cel din vale”.
Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.
