Sunt un copil!
„Înțelepciunea mea este jocul”. 
Fug de gândurile negre, 
care se înnoadă în jurul inimii...
 
Mă prind cu mâinile 
de creanga mai solidă.
Fac, degrabă, o acrobație - 
mă dau peste cap, 
precum Nadia, la paralele. 

Mă cațăr să ajung la a treia creangă, mai sus.
În sfârșit, 
privirea mea trece peste vârful salcâmilor, 
poposind ca laserul pe dealul Banița,
întins, în depărtare,
ca o șa de cămilă. 

Cât să stau cu ochii ațintiți în zare?
Zborul cât m-ar fi înseninat?
„Cât nu ai fi întrezărit pisica mieunând 
sub copac” - este gândul 
care mă abate de la intenția 
de a fi pui de pasăre. 
Încep să mă simt ca într-un cuib de plictiseală. 
Mama nu mai termină de semănat 
boabele de porumb. 
O strig.
-Vin!
În locul mamei, 
a sosit clipa de acum, 
atât de îndepărtată 
de mine, cel de atunci, 
pentru care nucul însemna 
imperiul cel mai mare, 
dobândit, dintr-o suflare, 
în clipele de visare...

Pe geamul orizontului, 
Dumnezeu a scrijelit conturul 
și natura l-a împlinit, 
în doi ani,
cu pomul de azi. 
Coaja trunchiului este netedă ca o apă,
în care se oglindește guguștiucul 
din preajmă. 

Nucul acesta, din fața mea,
nu pare a fi rudă apropiată 
aceluia din curtea noastră, 
ale cărui zbârcituri din scoarță
mă lasă mască. 
Totuși, 
i-o fi tată acestuia? 
Guguștiucul sonor, 
care toată ziua îi stă în scorbură, 
ca vorba, -n gură,
o fi adus pe aici, la câmp, niscaiva sâmburi? 

Un tufiș de întrebări se lasă colindat 
de umbrele vechi ale răspunsului...