Noaptea este senină 
ca oala spălată de femei, 
la pârâu. 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez eu pe mine însumi,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
dar, acum, suite în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.
Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Uite așa mă prefac pe mine trăirile, 
dintr-un colos ce sunt pe străzile Atenei, 
cu lampa aprinsă, 
într-o agitată minge de golf. 
Secundele mă aruncă 
într-o gaură adâncă, 
de unde nu mai văd niciun glob.
O, dacă le-aș putea urmări, 
aș afla mușuroiul vremii,
din al cărui ecou, 
m-aș tot hrăni, 
ca un furnicar,
mereu, cu ani!