Venită din spațiu, 
ploaia ajunge să cunoască pământul,
mai bine decât noi,
coborând la rădăcinile pomilor 
și mai în adânc, aproape de miezul roșu,
ca al mărului din ram - 
așa îl comparăm noi, 
fiindcă  nu am văzut adâncul planetei,
decât prin impulsul de la aparate, 
pe când ploaia observă tot, 
cu miile-i de ochi.  

În temple, ard focuri sacre,
pentru a luci pământul mai mult decât alte planete, 
în hăul cosmosului. 
Despre aceste fapte, 
nu știe, 
tolănit la soare, lângă izvor, 
tânărul, așteptând, cu dor în suflet, 
pe cea mai dragă fată din sat -
iat-o! ca Ana din baladă aleargă la întâlnire, 
fără a ține cont că ei însăși i-au pierit 
atâtea clipe din viață, 
pe cât i-au trebuit să îmbrace ia 
și să caute cofa în pridvor. 
Focul este mare și în inima ei, 
o usucă pe dinăuntru. O gură de apă 
o ține în formă, 
la câte flăcăul îi va cânta din fluier,
cu ardoare. 

(Va urma)