Aranjându-și pălăria pe cap, țăranul se duce spre cal: îi pune hamul, să iasă la câmp, pentru semănat... Parfumul boabelor de porumb iese din săcui, precum cobra, din coșul dresorului. Femeia nu-și găsește opincile prin casă. -Uite-le aici, sub pom! îi strigă el cu of de supărare, dar și de șagă, totodată. -Cum ajung să mă încalț? -Parcurgi anii copilăriei din nou, să înveți să faci nodurile... Pe sârmă! Cine mai este ca tine! O acrobată am și eu în bătătură. -Dar în spate nu mă sui? (nu se lasă de întrebat femeia din prispă). Ascultător, deși țanțoș, țăranul își ia în spinare consoarta și o duce la opinci, precum valul ajunge la mal, alunecând pe spinarea peștilor. -Văleu! se deșteaptă ea, abia la destinație. Dar, om ce ești, nu puteai să mi le aduci la scară? Ți-ai omorât spinarea... -Cu o povară! Calul dă si el din cap, a aprobare, dar înțelesese mesajul invers, că el, bărbatul, ar fi prea greu. -La câmp, îmi vei reproșa, toată ziua, că ești obosit din culpa mea (adaugă femeia, prefăcându-se a fi rea). -M-oi descurca și de data aceasta, singur - conchide țăranul cu vocea-i masculină și o dă jos din cârcă. Femeia rămase acasă la somn - îi va duce, mai târziu, bidonul de apă. Rămase la somn? S-o creadă ea! Bărbatul o smulge din reveria lenei ca pe floare și o așază în căruță, pe băncuță, lângă sine și-i dă bice bidiviului pur-sânge.
