Crescut lângă biserica din sat, Alexandru Drăghici nădăjduiește înspre „patria din cer”, metaforă pentru paradis. Pentru consolidarea opțiunii, chiar așa își intitulează cel mai recent volum (Patria din cer, Editura), a cărui proiectare în trei secțiuni (În tinda serii, Gulaguri vegetale și Muguri de cruce) sugerează cele trei praguri esențiale ale omului: ieșirea în lume, perenitatea naturii și viața de apoi. Elementul religios al cărții este subliniat de motto, din Psalmul 103 al lui David: „Cânta-voi Domnului în viața mea / Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. / Plăcute să-i fie cuvintele mele, / Iar eu mă voi veseli de Domnul”.

Pentru a ajunge în paradis, acest spațiu mirific, conferit de credință și de îndeplinirea riturilor strămoșești, poetul recurge la câteva mutații, sugestive pentru viziunea lui, că există, dincolo de universul fanic, o lumea eternă și armonioasă. Astfel, schimbă atât destinația, cât și funcțiile aspectelor care-l atrag, o sinecdocă sui-generis. Coarnele cerbilor devin o proprietate a stelelor, lumina însăși deprinde schelet osos, iarba este macatul la care țăranca a lucrat iarna, în casă, la războiul de țesut, pe când mormintele capătă o față veselă, de la buruienile care se descătușează, în creștere, peste cripte: „Stele scutură din coarne cerbii, / stă în capul oaselor lumina / tata mângâie-n macatul ierbii / mielul neavântat ce va să-l țină / Zăpada-și zvârle peste casă-un dinte, / copilărește iarba pe morminte” (Primăvară). Îndeletnicirile firești ale gospodarilor, precum aratul, îi apropie de natura celestă, suverană, iar cel mai bun exemplu este tatăl poetului care, prin mersul la câmp, trăgea spre sat pelicula ocrotitoare a zilei, în detrimentul nopții (a cărei durată parcă se restrângea): „Când tata se-ntorcea de la arat / sufletul zilei mai sta peste sat” (Întors la vatră). Întors în sat, ulterior peregrinărilor prin viață, fiul ia locul tatălui, ca stâlp al casei, dar, fiindcă nu preia și faptul campestru (aratul), datorită diferenței profesionale și de viziune, clopotele domină atmosfera, prin sunetul lor prevestitor, în timp ce nopțile sunt mai lungi: „Acum prin curte seara își petrece / fereastra întunericului rece / Curg clopotele zorilor spre sat / nu mai merge tata la arat”. Odată instalat în sat, fiul se redescoperă pe sine, cu toate că senzația schimbării acelui modus vivendi este extrem de palpabilă și nu atât de ușoară, precum ar fi de presupus: „Trece pe uliță amintirea / unei liniști mioape / din lagărul ierbii / încercând să mă scape. / Iarna îmi fură din poartă / scrisoarea primăverii trecute, / din tindă copilăria / nu mai vrea să se mute” (Acasă).

George Bacovia s-a impus de la început, ca un poet original în cadrul poeziei simboliste, şi în acest sens, Eugen Lovinescu scria: „Bacovia a creat o atmosferă de copleşitoare dezolare, de toamne reci, cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi într-un peisaj de mahala, între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu melancolia caterincilor şi bucuria panoramelor… o atmosferă de plumb în care pluteşte o obsesie a morţii”.

Bacovia s-a format într-o vreme în care lirica apuseană era dominată de poeţi blestemaţi care şi-au asumat numele de poeţi decadenţi. În poezia Fines, mărturisea: „Dar în lugrubul sălii pufnea un râs sarcastic / Şi Poe şi Baudelaire şi Rollinat”.

Regăsim în poezia lui Bacovia ecourile liricii decadente: dezgustul de viaţă sau spleen-ul mai amar decât tristeţea şi mai întunecat decât disperarea. De altfel, o poezie se intitulează Nevroză, amintind de poezia lui Rollinat, Nevrozele.

Bacovia este totuşi, un reprezentant al societăţii româneşti, aşa cum sublinia criticul Pompiliu Constantinescu. Într-un interviu din 1921, declara: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum în urmă, m-a obsedat o culoare, galbenul, culoarea deznădejdii”. Al doilea volum, Scântei galbene, 1926.

Sentimentul de singurătate este realizat de Bacovia prin corespondenţa dintre sentimente şi muzică. Astfel, sentimentul de monotonie este sugerat de culoarea violet, iar muzical, de armonică şi fanfară. Nevroza este sugerată de verdele crud sau de albastru, iar muzical, de clavir. Pictorul Renoire aprecia negrul drept regina culorilor.

În privinţa universului poetic bacovian, criticul Mihai Petroveanu enumera câteva teme fundamentale:

1. celula cotidiană, adică locuinţa poetului, în care el se simte singur: „Odaia mea mă înspăimântă, / Odaie plin[ă de mistere, / Odaie plină de ecouri”;
2. infernul citadin, imaginea târgului de provincie.  Nicolae Manolescu afirma că Bacovia este singurul mare poet care s-a coborât în infern. În oraşul bacovian, parcul este mâncat de cancer şi de tuberculoză, ca-n poezia Parc, oraş dominat de cadavre care se descompun, Cuptor, oraş în care flaşneta plânge cavernos –Panoramă, un oraş apăsat de umbra morţii;
3. natura. Bacovia este poetul toamnei, o toamnă ploioasă, cu noroaie, sub melancolia tuberculoşilor. În poezia Nervi de toamnă: „E toamnă, e foşnet, e somn / Copacii pe stradă oftează, / E tuse, e plânset, e gol / Şi-i frig, şi burează”. Bacovia este, în acelaşi timp, poate cel mai mare poet al poeziilor dominate de apă, şi, în acest sens, ilustrativă este Lacustră, pe care Călinescu o aprecia „suprema condensare a teroarei de umed”;
4. tema morţii. Moartea este o realitate absolută, lipsită de orice supravieţuire ideală, precum la Eminescu în Avatarii faraonului Tla. Tema morţii este prezentă în poezia Plumb, una dintre cela mai copleşitoare elegii din lirica românească. Moartea este sugerată şi în Lacustră;
5.  Erosul bacovian constituie elementul cel mai complex al liricii poetului şi în primele poezii, Bacovia este tributar lui Eminescu. Astfel, poezia Ecou de romanţă aminteşte de De ce nu-mi vii?, poezia Din liră poate fi apropiată de Şi dacă, iar Regret, de Pe lângă plopii fără soţ. În timp ce la romanticul Mihai Eminescu, „Vom adormi sub înaltul, vechiul salcâm”, la simbolistul Bacovia, iubiţii vor adormi înstrăinaţi prin cimitire, în timp ce toamna va plânge peste ei, ca în Să ne iubim. Jalea erotică este absolută şi poetul nu găseşte în sentimentul iubirii izvorul tămăduirii, al împăcării, aşa cum se exprimă în Din liră. Asemenea celorlalţi poeţi simbolişti, iubita e mistuită de suferinţa sărăciei, de boală, ca în poezia Amurg, are o istorie misterioasă.

Literatura la Craiova, emisiune săptămânală, moderată de către Dan Ionescu, ediția a V-a (20.VII.2023).

Producător: Simona Ștefania Mușuroi.

Invitatele acestei ediții: Eleanor Mircea (scriitoare) și Aurora Dumitrescu (scriitoare).

Temele abordate:

Despre călătorii;

Terapia prin scris.

Eleanor Mircea s-a secondat propriilor volume, a căror substanță este despre parametrii imposibili ai ființei, precum faptul de a fi îmbătrânit și de a fi și murit, visând sub iarbă renașterea în altă vârstă, a tinereții. Călătoriile au fost pragul acestei treceri, de la impresia prăbușirii fizice, la aceea a tinereții veșnice, precum și apariția băiețelului ei (pe care ni l-a prezentat în fotografie).

Aurora Dumitrescu, după un periplu spiritual prin alte rituri (din curiozitate, nu din moft de neofită), și-a transpus experiența în romane cu subiect aproape exotic, precum Șamanul.

Găzduită de postul TVR Craiova, emisiunea se difuzează în fiecare joi, de la ora 16,00

și în reluare, pe postul TVR Cultural, sâmbăta, de la ora 9,00.

Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.

Nopțile au fost scrise sub influența lui Alfred de Musset, dar nu în spiritul reflexiv al acestuia, care trata intemperiile, din perspectiva unui eu puternic interiorizat, instaurat, în centrul creației, drept judecător al situațiilor: Macedonski fixa firul unei povești, pe care îl înzestra cu aspecte dramatice, de exterior și se dădea, ca pe sanie, pe pantele permisibile avântului romantic înnăscut. Soluția, pentru a se revendica de la preceptele simboliste, teoretizate de Jean Moreas în anul 1886, era aceea de a propune teme aparent proprii simbolismului, precum moartea și viclenia contemporanilor. În Noapte de noiembrie, lirică de tip romantic, prin faptul că momentele relevate au loc în vis, Macedonski ia în derâdere atitudinea ipocrită, a celor veniți să-i aducă un ultim omagiu. Obsesia poetului pentru roze este evidentă:

„Deunăzi către ziuă visasem că murisem…
Zăceam sub crini și roze, suflare nu aveam,
Și mumă, frați, prieteni, și toți pe câți iubisem,
Cuprinși de-o jale-adâncă plângându-mă-i vedeam”.

În general, noiembrie este luna în care nostalgia după zilele călduroase ale verii și toamnei devine starea predominantă. Curajul față de iminența morții (fie că vine mai devreme, fie mai târziu) e nota sub care se desfășoară panorama curții îndoliate sau a orașului, pe ale cărui alei, va trece alaiul funerar. Preoții, jandarmii, cioclii etc. sunt prinși în trăsăturile comportamentale intrate în folclor (și pe care însuși Ion Creangă le surprinde în Amintiri din copilărie, precum „popii au mână numai de luat”). Raiul și iadul, spații mitologice, specifice morții (stare definită în subsolul paginii – «A muri» este a desbarca pe un țărm tăcut ce nu este nici odată izbit de valuri și pe lângă care furtuna nu mugește nici o dată. «Garth) sunt prezentate drept servicii care aduc foloase administrației divine. Dacă ar fi insistat la porțile fabuloase ale acestora, implicația ar fi fost de anvergura lui Dante. Ceea ce-i reușește lui Macedonski este această impresie (pe care o lasă lectorului), anume că, asemenea gospodarilor, vor ieși, la poartă, din rai sau iad, personajele care le coordonează, spre a se odihni și a mai schimba câte o vorbă cu vreun vecin sau nou-venit:      

„Iar moartea-mi o să facă chiar cioclii să se-mbete,
Spre-a viei propășire ș-al cârciumii folos.
Sunt mulți ce zic că moartea e lege foarte crudă,
Eu însă, milostivă, aș crede s-o numim
În contul ei atâția trăiesc fără de trudă…
Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?
Dar doctorii?… Dar cioclii?… Dar inima dușmană?
Dar cei câți ne mănâncă cu poftă din pomană?…
Femeia ce ne scaldă?… Dricarul și trocarul?…
Dar mulți pe care-n seamă aproape că nu-i bagi?
Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi?
Dar baba cu tămâia?… Groparul?… Colivarul?…
Dar Raiul, și chiar Iadul, căzând în faliment
Și depunând bilanțul din lipsă de-aliment?”.

Ritualul înmormântării este dublat de superstiții, a căror forță sucește mințile oamenilor:

„Parada ajunsese în Strada Franțuzească…
O doamnă din caretă văzând-o-n drumul său,
Uitând că e supusă la legea cea obștească,
A pus a-ntoarce caii, zicând că e semn rău”.

Ca peste tot în lirica lui Macedonski, se simte replica unui spirit care a acumulat multe frustrări în mijlocul unei societăți ingrate. Judecata de apoi lipsește din poem, fiindcă autorul face un rechizitoriu (un bilanț) al propriilor fapte; el se judecă pe sine mai abitir decât ar face-o reprezentanții nu știu cărei justiții divine. Din vălmășagul de amănunte proxime activității de până atunci a poetului (de până la publicarea textului), apare, bine retușat, portretul lui spiritual.

(Va urma)

Chiar scrierea unei liste de cumpărături permite imaginației să evadeze în mediul magazinului (de regulă, al hipermarketului) și, pentru câteva minute, cerute de plan, se instalează relaxarea (orice tensiune a rutinei se aplatizează). După cum susțin studiile actuale, mai preocupați de astfel de liste sunt oamenii maturi, pentru că tinerii accesează dispozitivele electronice, întrebuințându-le în listare. Și aceste preocupări mărunte – în viziunea acelorași studii – contribuie la calitatea generală a indivizilor, precum și la îmbunătățirea vieții intelectuale și emoționale.

Până nu demult, scrisorile asigurau legătura dintre membrii familiilor. Eu însumi, în timpul serviciului militar, așteptam, cu sufletul la gură, alături de ceilalți camarazi, sosirea furierului, care striga, de pe scările unității, numele fericiților destinatari. O bucurie mai mare nu era: de asemenea, prin lectura acelor pagini, mă deconectam, atras de preocupările alor mei și ale altor cunoscuți (relevate de rânduri). Nevoii de corespondență i se răspunde, în prezent, cu mai multă promptitudine;

(Va urma)

Clasa a VIII-a

Studiam (la clasă) Cântarea României de Alecu Russo. Am cumpărat un caiet studențesc și am început o compunere, cu o temă asemănătoare autorului pașoptist. Învățam comentariile și gramatica pentru admiterea la liceu, dar scriam vârtos despre România fictivă (din păcate, nu mai dețin nici acest caiet).

La istorie, aveam o profesoară deosebită, pe doamna Pleniceanu – delicată și generoasă. În lucrările de control, la care luam numai nota zece, aveam o parte de introducere (care-mi aparținea): descriam subiectul, cu talentul pe care doamna Joița susținea că-l am. De ziua mea – chiar mi-am notat pe cartea Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu -, doamna Pleniceanu mi-a întins mâna și m-a felicitat pentru ziua aniversară.

(Va urma)