Crescut lângă biserica din sat, Alexandru Drăghici nădăjduiește înspre „patria din cer”, metaforă pentru paradis. Pentru consolidarea opțiunii, chiar așa își intitulează cel mai recent volum (Patria din cer, Editura), a cărui proiectare în trei secțiuni (În tinda serii, Gulaguri vegetale și Muguri de cruce) sugerează cele trei praguri esențiale ale omului: ieșirea în lume, perenitatea naturii și viața de apoi. Elementul religios al cărții este subliniat de motto, din Psalmul 103 al lui David: „Cânta-voi Domnului în viața mea / Cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. / Plăcute să-i fie cuvintele mele, / Iar eu mă voi veseli de Domnul”.

Pentru a ajunge în paradis, acest spațiu mirific, conferit de credință și de îndeplinirea riturilor strămoșești, poetul recurge la câteva mutații, sugestive pentru viziunea lui, că există, dincolo de universul fanic, o lumea eternă și armonioasă. Astfel, schimbă atât destinația, cât și funcțiile aspectelor care-l atrag, o sinecdocă sui-generis. Coarnele cerbilor devin o proprietate a stelelor, lumina însăși deprinde schelet osos, iarba este macatul la care țăranca a lucrat iarna, în casă, la războiul de țesut, pe când mormintele capătă o față veselă, de la buruienile care se descătușează, în creștere, peste cripte: „Stele scutură din coarne cerbii, / stă în capul oaselor lumina / tata mângâie-n macatul ierbii / mielul neavântat ce va să-l țină / Zăpada-și zvârle peste casă-un dinte, / copilărește iarba pe morminte” (Primăvară). Îndeletnicirile firești ale gospodarilor, precum aratul, îi apropie de natura celestă, suverană, iar cel mai bun exemplu este tatăl poetului care, prin mersul la câmp, trăgea spre sat pelicula ocrotitoare a zilei, în detrimentul nopții (a cărei durată parcă se restrângea): „Când tata se-ntorcea de la arat / sufletul zilei mai sta peste sat” (Întors la vatră). Întors în sat, ulterior peregrinărilor prin viață, fiul ia locul tatălui, ca stâlp al casei, dar, fiindcă nu preia și faptul campestru (aratul), datorită diferenței profesionale și de viziune, clopotele domină atmosfera, prin sunetul lor prevestitor, în timp ce nopțile sunt mai lungi: „Acum prin curte seara își petrece / fereastra întunericului rece / Curg clopotele zorilor spre sat / nu mai merge tata la arat”. Odată instalat în sat, fiul se redescoperă pe sine, cu toate că senzația schimbării acelui modus vivendi este extrem de palpabilă și nu atât de ușoară, precum ar fi de presupus: „Trece pe uliță amintirea / unei liniști mioape / din lagărul ierbii / încercând să mă scape. / Iarna îmi fură din poartă / scrisoarea primăverii trecute, / din tindă copilăria / nu mai vrea să se mute” (Acasă).