Textul memorialistic

Definiție

Textul nonliterar reprezintă produsul observării realității și al convertirii acesteia în informații. Așadar, scopul principal al oricărui text nonliterar va fi cel informativ.

Prin memorialistică se înţelege totalitatea lucrărilor care includ memorii, amintiri, jurnale, note de călătorie, confesiuni.

Memorialistica se situează la graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune.

Trăsături generale:

  • Referentul este real.
  • Are funcţie informativă şi estetică.
  • Înregistrează o experienţă personală.
  • Se foloseşte ca procedeu rememorarea (întâmplări, persoane, gânduri, sentimente, emoţii etc.).
  • Sunt relatate fapte de viaţă.
  • Uneori, autorul recreează realitatea trăită şi atunci textul se apropie de ficţiune prin folosirea modurilor de expunere.
  • Limbajul poate fi conotativ. (Acest lucru depinde de formaţia persoanei care scrie.)

Din punct de vedere formal, textul memorialistic poate avea o structură aparte: paragrafe lungi, consemnarea locului şi a datei la care s-a petrecut un eveniment şi descrierea lui succintă, textul poate fi însoţit de fotografii, desene, schiţe, flori presate etc.

Specii:

Jurnalul – trăsături:

  • notaţii zilnice;
  • folosirea timpului prezent;
  • trăiri autentice;
  • caracter intim, subiectiv.

Amintiri – trăsături:

  • rememorări ale unor evenimente întâmplate demult;
  • caracter intim, subiectiv;
  • stări de nostalgie.

Notele de călătorie – trăsături:

  • consemnarea unor impresii zilnice din timpul unei călătorii;
  • informaţii diverse, din diferite domenii, îmbinate cu descrierea unor emoţii;
  • identificarea unor trăiri, a unor observaţii cu privire la timp, societate, civilizaţie.

Confesiunea – trăsături:

  • Prezintă gânduri, idei, sentimente, experienţe personale din viaţa unei personalităţi.
  • Prin intermediul confesiunilor se poate reconstitui atmosfera în care scriitorul şi-a format personalitatea, aspecte legate de biografie, prieteni, modul de a gândi, lecturile care l-au influenţat etc.

Trăsăturile textelor nonliterare

  • au caracter nonficțional, bazându-se astfel numai pe aspecte ce aparțin realității cotidiene;
  • scopul lor este reprezentat atât de informarea cititorului, cât și de transmiterea și inducerea unor credințe sau convingeri;
  • nu sunt expresive, deși unele specii (de exemplu, reclamele) cuprind jocuri de cuvinte și figuri de stil pentru a atrage atenția receptorului;
  • prezintă o formă corectă, îngrijită a limbii;

Tipuri de texte nonliterare

1. Textul memorialistic  

Textul memorialistic constituie consemnarea retrospectivă a unor întâmplări la care autorul a luat parte. Acest tip de text se prezintă sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, fiind formulat la persoana întâi, marcă a subiectivității. Adeseori, textele memorialistice au și valoare artistică.

Trăsăturile textului memorialistic

– Înregistrează o experiență autentică, întâmplările fiind relatate și trăite anterior de către autorul însuși

– În cazul cronicii memorialistice, se întâlnesc și relatări ale experienței altor oameni, nu doar cea a autorului

– Alături de jurnal, biografie și autobiografie, el reprezintă o scriere personală

– Instanțele comunicării (personajul, autorul și naratorul) se regăsesc în aceeași persoană

– Identitatea celor trei instanțe ale comunicării generează funcția referențială a textului memorialistic  

Exemplu: „Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât și plicticos, și, cu toate acestea să am cugetul și sufletul desprinse din stâncă.

Nuvela istorică: „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi

Nuvela este o specie în proză a genului epic, de obicei cu un singur fir narativ și cu un conflict unic; în nuvelă, apar puține personaje care sunt caracterizate succint, dar pregnant. Spațiul și timpul sunt bine definite. 

Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este prima nuvela romantică de inspirație istorică din literatura  română, o capodoperă a genului și un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior. 

Publicată în primul număr al  revistei „Dacia Literară”, această nuvelă ilustrează una dintre sursele de inspirație ale  literaturii pașoptiste, istoria națională. 

Nuvela poartă numele domnitorului Alexandru Lăpușneanul, în jurul căruia se concentrează acțiunea și are ca surse de inspirație cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, legendele lui Ion Neculce și creațiile folclorice, în schimb unele date sunt modificate în scop artistic. 

Tema este lupta pentru putere în Evul Mediu, în regiunea Moldovei. 

Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este omniprezent și omniscient. Viziunea este dindărăt, cu focalizare zero. 

Relația dintre incipit și final

Incipitul și finalul se remarcă prin sobrietate auctorială, astfel paragraful inițial rezumă evenimentele care motivează atitudinea vindicativă a domnitorului. 

Frazele finale desemnează sfârșitul despotului în mod concis și obiectiv: „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul care lasă  o pată de sânge în istoria Moldaviei”. 

Nuvela are o structură riguroasă, fiecare dintre cele patru capitole fiind precedat de câte un moto, care esențializează faptele relatate prin reținerea replicilor memorabile ale personajelor: 

  Capitolul I – „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”; 

  Capitolul II – „Ai să dai samă, Doamnă!”; 

  Capitolul III – „Capul lui Moțoc vrem!” 

  Capitolul IV – „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. 

Capitolul I cuprinde expozitiunea: Alexandru Lăpușneanul  se întoarce pentru a doua oară  pe tronul Moldovei (1564), în fruntea unei armate turcești și este întâmpinat de o solie formată din cei patru  boieri trimiși de Ștefan Tomșa: Veveriță, Spancioc, Moțoc și Stroici. Intriga apare tot în acest capitol și se referă la hotărârea lui Alexandru Lăpușneanul de a-și relua tronul, fiind dornic să se răzbune pe boierii  care l-au trădat în prima sa domnie. 

Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfășurării acțiunii și conține o serie de evenimente: fuga lui Ștefan Tomșa în Muntenia, desființarea armatei pământene, confiscarea averilor boierești, uciderea boierilor considerați trădători, intervenția Doamnei Ruxanda pe lângă domnitor pentru a înceta omorurile și promisiunea pe care acesta o face Doamnei de „a-i oferi un leac de frică”. 

În compoziția capitolului al III-lea, intră mai multe scene romantice prin caracterul lor  excepțional: participarea și discursul domnitorului la slujba religioasă de la Mitropolie, ospățul de la palat și uciderea celor patruzeci și șapte de boieri, moartea lui Moțoc produsă de mulțimea furioasă și oferirea „leacului de frică pentru Doamna Ruxanda” (acesta corespunde, ca moment al subiectului, punctului  culminant). Episodul în care-l trimite pe Moțoc mulțimii înfuriate dovedește cinismul domnitorului.

În capitolul al IV-lea, este înfățișat deznodământul, moartea tiranului prin otrăvire. După patru ani de domnie, Alexandru Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotinului. „Bolnav de friguri”, domnitorul este călugărit, conform obiceiului vremii, dar, când își revine, amenință să-i ucidă pe toți, inclusiv  pe propriul fiu, urmașul la tron. În consecință, Doamna Ruxanda ascultă sfatul boierilor și își otrăvește soțul. 

Principalul conflict al acestei nuvele istorice este exterior și privește lupta pentru putere dintre domnitor și boieri. Conflictul secundar, dintre domnitor și Moțoc, boierul  care-l trădase în prima domnie, este amintit în primul capitol și încheiat în capitolul al III-lea. 

Conflictul social dintre boieri și popor este limitat și rezolvat în capitolul al III-lea. 

Timpul și spațiul acțiunii sunt precizate și reflectă întoarcerea lui Lăpușneanul pe tronul Moldovei, pentru a doua oară. Redarea culorii (atmosferei) locale (istorice) – imaginea Evului Mediu moldovenesc este conturată de autor prin descrierea vestimentației domnitorului și a doamnei Ruxandra, obiceiuri de la curte (participarea domnitorului la slujba din biserica sau ospățul), funcțiile din dregătoriile domnești. Se folosește un număr relativ restrans de arhaisme și regionalisme inspirate din limbajul cronicilor. În ultimul capitol, se trece, prin rezumat, la secvența morții domnitorului, patru ani mai târziu. 

Personajele, realizate potrivit esteticii romantice, sunt excepționale și acționează în împrejurări excepționale, cum e cazul lui Alexandru Lăpușneanul, care întruchipează domnitorul  feudal crud și tiran. Personaj macheavelic, el știe să-i folosească pe ceilalți în favoarea lui. Cuvântarea lui din capitolul  al III-lea constituie un model de ipocrizie. G. Calinescu găsea totuși că „eroul principal al nuvelei are o semnificație superioară”.

Doamna Ruxanda este un personaj de tip romantic, construit în antiteză cu soțul ei, Alexandru Lăpușneanul, ea este blândă și are un caracter slab, pentru că nu acționează din proprie voință. 

Concluzia 

Această lucrare este o capodoperă, cu atât mai mult dacă ținem seama că este prima de acest fel din literatura noastră. G. Călinescu a evidențiat valoarea ei estetică, afirmând că dacă ar fi avut în sprijin o limbă de circulație universală, ar fi fost la fel de celebră ca „Hamlet”. Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi a reprezentat un model pentru scrierile în proză cu caracter istoric de mai târziu, precum nuvelele „Doamna Chiajna” și „Mihnea-Vodă cel Rău” de Al. Odobescu.