Cu ocazia antologiei Apropierea sângelui (Editura Junimea, Iași, 2022) – titlul confirmă preponderența materiei față de spirit (care nu are vârstă) -, avem dinainte lista volumelor publicate până acum de către Ion Șerban Drincea și ne putem forma o părere de ansamblu asupra operei lui: Mirarea fructului, Ochiul cercului, Războiul civililor cu îngerii, Versus, Secretul cifrului, Alfabetocrația gândului și Umbra pașilor. Astfel, o primă idee ar fi aceea că poetul a fost atras atât de ermetism, cât și de esoterism. A doua idee se referă la intenția autorului de a aduce mereu, în fața cititorilor, texte noi, ca expresie a prezentului pe care-l trăiește: de aceea, își consolidează antologia cu paisprezece Poeme inedite (Cercul luminii, Curiozitate, Un semn, Bucurie etc.).  

Al șaptelea drum (presupus al transformării – celulele corpului uman se schimbă complet, la un interval de șapte ani) a fost parcurs în primul volum, Mirarea fructului: poetul insistă pe detaliul vizual, pentru a-și revela asocierea cu natura – el nu caută să-și compună ceva anume din trunchiul copacilor, precum Lucian Blaga își închipuia confecționarea propriului sicriu din gorun, ci se regăsește la un moment de reflecție, de estimație a anilor pe care i-a trăit: „Socotesc anii pierduți / în cercurile copacilor / tăiați / când mor păsările în ou / cu fiecare cerc greșit la numărat”.   

Un laitmotiv al liricii lui Ion Șerban Drincea este propria-i naștere. Sub imperiul opticii lui Ion Barbu, ambientul ermetic se constituie din simboluri ale perfecțiunii, dintre care menționăm cercul, sau ale cunoașterii – soarele însuși. Pe cât sunt de înălțătoare și de nobile aceste simboluri, pe atât de fragile și efemere sunt gasteropodele. Între aceste valori celeste și terestre, poetul își imaginează mama alergând, decisă a-și naște fiul într-o zodie favorabilă: „Cu burta căzută în cerc, mama îmi socotea ziua nașterii / dacă atunci va lăcrima cerul cu soare / sau melcii vor invada pădurile / treziți de tunete răgușite” (Dreptul nașterii). Cercul este și o măsură a timpului, respectiv un an (cercurile din trunchiul copacului tăiat arată anii pe care îi are acel exemplar vegetal). Precum Ion Pillat reconstituie, în casa părintească, poveștile de dragoste, ale bunicilor și ale lui, tot astfel și Ion Șerban Drincea se așază în locul unde, odinioară, a vegheat propria-i mamă, copleșită de mugurii pomilor: „Plângea mama la rădăcina pomilor / acoperită de muguri” (Moment matern).

Odată cu al doilea volum, Ochiul cercului, lirica lui Ion Șerban Drincea cunoaște modificări, în privința stilului. Nu se va mai orienta înspre detaliul descriptiv cu mai mare înclinație decât înspre acela al introspecției, fiindcă, în acel punct al vieții, avea mai mare nevoie de a se fi cunoscut pe sine însuși. Demersul socratic, aproape compromis de intervenția demonului, care se opune unei astfel de inițieri a omului (în general), de a lua decizii raționale în asociere cu intuiția, întrucât ar fi cele mai potrivite și în acord cu natura divină, este observabil în poemul M-a fluierat Belzebut: „Am trecut prin semnul interzis / dintre ochi și inimă / și m-a fluierat Belzebut / de la microfonul știrb / de la poarta minciunii”. Tema religioasă, anunțată de volumul mai susmenționat, se accentuează în următorul, sugestiv intitulat Războiul civililor cu îngerii: încă o dată, demonul a reușit să provoace o gâlceavă și încă pe scară largă (între civili și îngeri). În această confruntare, simțind pericolul propriei destructurări spirituale, poetul imploră divinitatea să-l apere și să-l întărească: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule / și te rog să vii la Cina Mea” (Depărtarea sângelui). După înțelegerea esenței timpului, spre ale cărui legi se marșează în Versus, iar mesajul este încă la îndemâna lectorului neinițiat, se ajunge la o încifrare denominată chiar așa: Secretul cifrului – titlul volumului trimite, mai degrabă, la proza de succes a lui Dan Brown, decât la poietică, fiindcă, de fapt, aceasta se dezbate, starea de a scrie. Ca în asistența unei muze imperturbabile, poetul primește sugestii tematice („Scrie că lumea e oarbă în cercul invers / și merge în jungla punctelor mute” – Scrie poetule) și atât de mult se adâncește în metafizică, încât identifică o anume putere a alfabetului (pe care gândul l-a elaborat, independent de atributele voinței celui care scrie): granița (la care s-a ajuns în cugetare, pe care Ion Șerban Drincea o numește Alfabetocrația gândului) este etichetată, de către știință, drept Inteligență artificială. Antologia (care se încheie cu Umbra pașilor și Poeme inedite) are tot ce-i trebuie, pentru a fi citită cu încântare: emoție estetică, idee și ritm interior.

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare. Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea).

Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.  

Antologia de față, constituită, în bună parte, din psalmi, ilustrează o temă fundamentală, relația dintre artist și Dumnezeu. Pentru a alterna bunurile materiale, care alcătuiesc mediul oricărui om în general, cu acelea sufletești, inspirate și dăruite celui care le deține, de către speța neamului său, Mihalache Tudorică se bazează pe jocul de idei, respectiv pe rutina profesiei sale, aceea de preot, care l-a motivat în demersurile scriitoricești.

O întâlnire are farmec 
nu în gestul îmbrățișării,
pentru care ne-am fi revăzut,
ci în maxima reciprocității, făurită de noi: 
„Află în mine alaiul copilăriei tale!”. 
Dar nu vreau să consfințesc întâlnirea de dragoste 
acestui fel inocent de importanță.

Străvezia lumină a spaimei 
înota, cu aripi de înger, în aer. 

Împrejurarea vibra în scopuri...
Când nu se vorbea,
eu nu întrezăream decât buze fără mesaj. 

Într-o iubire, 
orice discurs, care urmează întâlnirii de taină,  
trebuie să indice, după înțelegere, 
obiectul trăirii, ca în formulele: Este vorba despre...
Urma tălpilor goale pe nisip, 
în apropierea zbuciumului mării de fum, 
limpezește obiectul și tendința spre modernul romantism. 
Poetul, care va fi trecut pe acolo,
se va încurca, între atâtea semne de pași, amuțind, 
dar un sociolog, venit pentru corecta măsurare a iubirii, 
va observa echilibrul dintre ele
și, poate, va vorbi despre clasicismul relațiilor,
dacă marea, într-un nepotolit consemn, 
își va întârzia valul spre țărmul de acum al constatării în iubire. 
Cei îndrăgostiți s-au evaporat ca aburii în familie, 
ceilalți, bronzați și cu inima strânsă, 
au alunecat în vârste și în singurătate, 
de parcă zeii ar fi ridicat oblic țărmul în zare. 

Cum totul se pregătea de iarnă,  
zeii aveau să coboare, pe schiuri, din Olimp, 
lângă inimi. 

Motivele pentru care citim sunt diverse. Când ne formăm în şcoli, lectura ne asigură agilitate în exprimare şi-n gândire, dar şi mulţumire de a fi pe placul părinţilor şi profesorilor noştri.

Dorim să ne depăşim vârstele, care au totuşi, latura lor de monotonie sau căutăm spaţii ale devenirii spirituale, în care tendinţa de a ne arăta plini de curaj, să se dezvolte în stare de sine-stătătoare etc., şi nu le aflăm în rândul cunoscuţilor, al mediilor noastre. Lumea poveştilor ne asigură o anumită dimensiune a încântării, prin eroii care ne duc mai departe gândul, pe firul acţiunii. Noi suntem în pădure, nu Hansel şi Gretel. Spaima rătăcirii dispare în peisajul copilărit.

Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.

Ni se întâmplă adesea, în mediul diverselor vârste, să avem nevoie, fără să ne exteriorizăm, de o comparaţie a problemelor şi previziunilor personale, cu ale altora, de intimitate pentru asemenea punere în balanţă. Lectura ne-o oferă. Sau dinaintea unui refugiu în timpuri mitice, de revenire acasă, refuzând braţe de zână, se află ora de mers la serviciu. Preferăm, bineînţeles, refugiul, şi cartea, pe care totuşi o vom pune în raft, ne va deveni mai apropiată. Mai este, în afară de aceasta, felul de a privi lucrurile, care se va schimba. Bunicul patern al soţiei mele a fost invalid de război. Ca să-şi aline dorul de mers, cumpăra şi citea numai tomuri de călătorie. Mă cuprinde mila pentru suferinţa acelui om, pe care nu l-am cunoscut niciodată, uitându-mă în cuprinsul bibliotecii pe care a lăsat-o în urmă. Cât de mult şi-a dorit să redevină ce-a fost! Sprijin i-a fost cartea, legătură de aducere aminte a deplasării voluntare oriunde ar fi vrut, pe propriile picioare. Iată câteva titluri: Istoria descoperirii şi cercetării Antarctidei, Marea şi Sardinia, Cruciadă în Europa.

Un prieten, cronicar de carte şi profesor universitar, mi-a spus că, privind în urmă, şi-a dat seama că n-ar fi trebuit să citească şi să răscitească până acum, mai mult de zece titluri, anume alese. În rest, cu ocazia altor lecturi, a avut impresia căutării, a neliniştii inutile.

Cum citim?

Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Şi în concediu, la mare, pe nisip, mi-am plimbat gândul pe străzile Parisului anului 1925. Modernitatea epocii, surprinzătoare şi autentică, mi-a inspirat dialoguri faste cu oricine vorbea româneşte în Kusadasi, inclusiv cu un român din Banatul Sârbesc. Într-un mediu torid, fără a se încrunta cu vreun nor, puteai planifica ore târzii de plimbare pe faleză, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. Climate de André Maurois asigurau partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.

Acum trei ani, pe balcon, în Grecia, eram încântat de perioada monarhistă. Romanele preferatului de atunci, Anton Holban, mă determinau la frecvente comparaţii. Un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei. Lua masa la terasa hotelului şi-i mai rămâneau suficienţi bani, între altele, pentru chirie, pentru haine elegante şi plăci de vinilin, cu muzică elevată, pentru patefon. Câte zile mi-aş permite să înnoptez azi la orice hotel din capitală, cu banii obţinuţi din salariul de profesor (titular)? Din mărturia personajului-narator, deducem că profesorul respectiv nu era deloc mulţumit cu posibilităţile. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Iernile se petreceau la schi, în Predeal ori la Sinaia, cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.

Anul trecut am citit o carte de Richard Russo. Şi azi, în momente diferite ale vieţii cotidiene, fie că m-am ridicat din pat să plec în tumultul zilei, fie doar ce am stins televizorul, ecoul lecturii din Empire Falls mă impresionează. Starea personajelor strânse într-un restaurant, de obicei, la masă şi discuţii, firescul mediului dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de hotărâri politice picate din cer, au ecouri prelungi.

Lecturez dintr-un gen, în voia spiritului care-mi dictează, cât simt că am plăcere. Dacă peste o pagină sau cincizeci de roman, am dispoziţie pentru lirică, deschid o Antologie de versuri. Dacă mai târziu, vreau să privesc viaţa printr-un sistem filosofic, apuc de lângă mine, unde-mi derulez cititul, Trilogia cunoaşterii de Lucian Blaga.

Dacă totuşi ar fi o zi solicitantă şi aş fi în imposibilitatea de a pune ochii pe vreo pagină, aş avea impresia că m-am degradat spiritual, că mi-am trădat puţin destinul.

P.S.

Toate aceste titluri de carte pot fi considerate numai exemple, alături de ele aș trece oricând altele, aparținând unor autori la fel de mari. O singură dată am fost întrebat care dintre cărți mi-a plăcut cel mai mult.

Pe când mă priveau amândoi, 
câștigasem disputa și am continuat: 
„Vă rog să nu-mi cereți să vorbesc din perspectiva 
a ceva pe care voi nu vizualizați și nu auziți! 
Această recădere în contemplație mie nu-mi place! 
Nici Elenei nu i-a surâs
izbucnirea luptei dintre ahei și troieni,
iar ceva din firea ei pacifistă 
regăsim în făptura mireselor noastre.
Primul Georgia din L. a pus o întrebare în adunare.
Totuși, nimic din ce s-a dezbătut  
nu a fost redirecționat 
către particular, 
întrucât discuțiile deserveau implicit
interesul fiecăruia în filosofia sofistă.
Dacă voluptatea ar fi bunul suprem, 
prietenia nu ar exista?
Amiciția survine din momente grele”... 

Tot ce este în mintea mea 
au rememorat și alții. 

Pescărușul ca o părere - deasupra. 
E o splendoare atribuită de mulți nouă, 
celor de pe țărm, acum, în canicula generală din țară, 
dar să dau câteva telefoane, pentru a le transmite că se înșală, 
nu-mi este peste mână...
Abia aștept să mă arunc în valuri,
care sunt înalte ca zidul de mânăstire - 
era prima dorință pe care mi-am pus-o în mașină,
dar elanul îmi este tăiat de apa rece. 
Stau încremenit cu tălpile în apă. 
Unul singur este în mare, eu. 
Peste cât timp va ajunge la voi, cititorilor, 
trăirea mea și ceea ce mie îmi trece prin minte? 

Un monograf mi-a spus adineauri, acum vreo patru ore,
într-o conversație mai pe larg, despre un tablou vechi, 
care ar fi mai scump (cu figurine multe, estompate de vreme),
sau despre fotoliile donate Institutului de către G. Călinescu: 
-Cea mai mare realizare a mea este să conving lumea 
că traducerea capodoperei Divina Comedie reprezintă
cea mai însemnată operă a lui G. Coșbuc. 

Tablou am rămas! în adieri.

Te sărut acum destul de mult, 
pentru a nu crede mai târziu, eu sau tu, că ar mai fi fost loc 
de vreo mângâiere în momentele întâlnirii. 

În copac, mai multe ciori își fac de cap și nu prea, 
croncănind prin crengi, 
voioase în soarele bleg de iarnă. 

Orice bucurie a revederii noastre
are o parte dureroasă pentru tine,
pe care încă nu o știu și nu o văd; o stăpânești 
cu istețul tău gând, 
însă inima îți suferă profund 
și bătaia ei iese în stradă ca o toartă de goarnă, 
spunând urechilor, care o aud,
tristețea înfundată, ca un sac în adânc. 

-Trec neapărat pe la tine! te asigur la telefon. 
Îmbrac haina achiziționată ieri  
și vreau să vezi cum îmi stă. 

Voi sta în iarbă, 
înconjurat, ca o piesă nouă, 
de miracol și de câteva albine, 
care se dau în spectacol. 

Mi-e sete mai mare, fiindcă s-a încălzit. 
Au dat mucenicii în pământ cu toiege. 
De sub talpa iernii, un arici a scăpat, 
făcând zgomot surd, lângă alee.  

Duduie sobele naturii, pe tot cuprinsul, 
după ce, o iarnă, au ars în subteran, 
ridicând fum gros, pe hornul unor vulcani. 

Deși lanțul se mai aude ca o povară, 
dulăul din curtea alăturată dă vesel din coadă,
când spre el zboară un os, zvârlit de stăpânul mofturos, 
gata să iasă la sapă. 
O, ce poveste spune în cerdac o bătrână, 
despre o... nuntă care nu a mai fost.