Cu ocazia antologiei Apropierea sângelui (Editura Junimea, Iași, 2022) – titlul confirmă preponderența materiei față de spirit (care nu are vârstă) -, avem dinainte lista volumelor publicate până acum de către Ion Șerban Drincea și ne putem forma o părere de ansamblu asupra operei lui: Mirarea fructului, Ochiul cercului, Războiul civililor cu îngerii, Versus, Secretul cifrului, Alfabetocrația gândului și Umbra pașilor. Astfel, o primă idee ar fi aceea că poetul a fost atras atât de ermetism, cât și de esoterism. A doua idee se referă la intenția autorului de a aduce mereu, în fața cititorilor, texte noi, ca expresie a prezentului pe care-l trăiește: de aceea, își consolidează antologia cu paisprezece Poeme inedite (Cercul luminii, Curiozitate, Un semn, Bucurie etc.).  

Al șaptelea drum (presupus al transformării – celulele corpului uman se schimbă complet, la un interval de șapte ani) a fost parcurs în primul volum, Mirarea fructului: poetul insistă pe detaliul vizual, pentru a-și revela asocierea cu natura – el nu caută să-și compună ceva anume din trunchiul copacilor, precum Lucian Blaga își închipuia confecționarea propriului sicriu din gorun, ci se regăsește la un moment de reflecție, de estimație a anilor pe care i-a trăit: „Socotesc anii pierduți / în cercurile copacilor / tăiați / când mor păsările în ou / cu fiecare cerc greșit la numărat”.   

Un laitmotiv al liricii lui Ion Șerban Drincea este propria-i naștere. Sub imperiul opticii lui Ion Barbu, ambientul ermetic se constituie din simboluri ale perfecțiunii, dintre care menționăm cercul, sau ale cunoașterii – soarele însuși. Pe cât sunt de înălțătoare și de nobile aceste simboluri, pe atât de fragile și efemere sunt gasteropodele. Între aceste valori celeste și terestre, poetul își imaginează mama alergând, decisă a-și naște fiul într-o zodie favorabilă: „Cu burta căzută în cerc, mama îmi socotea ziua nașterii / dacă atunci va lăcrima cerul cu soare / sau melcii vor invada pădurile / treziți de tunete răgușite” (Dreptul nașterii). Cercul este și o măsură a timpului, respectiv un an (cercurile din trunchiul copacului tăiat arată anii pe care îi are acel exemplar vegetal). Precum Ion Pillat reconstituie, în casa părintească, poveștile de dragoste, ale bunicilor și ale lui, tot astfel și Ion Șerban Drincea se așază în locul unde, odinioară, a vegheat propria-i mamă, copleșită de mugurii pomilor: „Plângea mama la rădăcina pomilor / acoperită de muguri” (Moment matern).

Odată cu al doilea volum, Ochiul cercului, lirica lui Ion Șerban Drincea cunoaște modificări, în privința stilului. Nu se va mai orienta înspre detaliul descriptiv cu mai mare înclinație decât înspre acela al introspecției, fiindcă, în acel punct al vieții, avea mai mare nevoie de a se fi cunoscut pe sine însuși. Demersul socratic, aproape compromis de intervenția demonului, care se opune unei astfel de inițieri a omului (în general), de a lua decizii raționale în asociere cu intuiția, întrucât ar fi cele mai potrivite și în acord cu natura divină, este observabil în poemul M-a fluierat Belzebut: „Am trecut prin semnul interzis / dintre ochi și inimă / și m-a fluierat Belzebut / de la microfonul știrb / de la poarta minciunii”. Tema religioasă, anunțată de volumul mai susmenționat, se accentuează în următorul, sugestiv intitulat Războiul civililor cu îngerii: încă o dată, demonul a reușit să provoace o gâlceavă și încă pe scară largă (între civili și îngeri). În această confruntare, simțind pericolul propriei destructurări spirituale, poetul imploră divinitatea să-l apere și să-l întărească: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule / și te rog să vii la Cina Mea” (Depărtarea sângelui). După înțelegerea esenței timpului, spre ale cărui legi se marșează în Versus, iar mesajul este încă la îndemâna lectorului neinițiat, se ajunge la o încifrare denominată chiar așa: Secretul cifrului – titlul volumului trimite, mai degrabă, la proza de succes a lui Dan Brown, decât la poietică, fiindcă, de fapt, aceasta se dezbate, starea de a scrie. Ca în asistența unei muze imperturbabile, poetul primește sugestii tematice („Scrie că lumea e oarbă în cercul invers / și merge în jungla punctelor mute” – Scrie poetule) și atât de mult se adâncește în metafizică, încât identifică o anume putere a alfabetului (pe care gândul l-a elaborat, independent de atributele voinței celui care scrie): granița (la care s-a ajuns în cugetare, pe care Ion Șerban Drincea o numește Alfabetocrația gândului) este etichetată, de către știință, drept Inteligență artificială. Antologia (care se încheie cu Umbra pașilor și Poeme inedite) are tot ce-i trebuie, pentru a fi citită cu încântare: emoție estetică, idee și ritm interior.

Într-una din zile vine să se scalde cu noi Doxachi Hurmuzachi, și după ce ne hîrjonim cîtva timp cîteșitrei lîngă țîrm, împroșcîndu-ne cu apă ca copii, deodată dînsul pleacă înot spre stîlpul întîi, îl trece, ajunge la stîlpul al doilea, îl trece și ajunge la stîlpul al treilea. Pănă aici nu era nimic grozav de îngrijorător căci mai mulți au avut curajul să înainteze pănă la acest ultim stîlp. Dar odată ajuns acolo, în loc să se întoarcă, Doxachi Hurmuzachi merge înainte, intră în curentul cel albastru și… dispare. Depărtarea de țărm era acum așa de mare, încît din cauza crețului valurilor nici l-am li putut vedea, chiar dacă ar fi continuat a se susținea pe suprafața apei.

Cuprinși de groază am început cu toții cei de la mal să strigăm: „O barcă!… o barcă!… ” Dar din nenorocire pe vremea aceea nu era la „Paradis” nici o barcă de salvare. Una singura hîrbuită se odihnea ironică pe uscat, răsturnată cu fundu-n sus. Pănă cînd s-o întoarcem și s-o tîrîim la apă, pănă cînd să găsim un băieș care s-o cîrmuiasca, căci noi toți ca locuitori ai „Paradisului” eram în costumul lui Adam, au trecut vreme la mijloc, astfel că ar fi putut bietul Docsachi să se înece nu o dată ci de zece ori.

În zadar băiașul a umblat cu luntrea în toate părțile pe unde credea el să întîlnească pe nenorocitul înotător, nici zare de el nu s-a mai văzut. Era înțeles lucru. Îl înghițise adîncul.

Ne-am întors cu toții în oraș cu inima ruptă și nu ne puteam esplica ce l-a apucat pe bietul om așa deodată, de bun cheful să se ducă la moarte sigură, căci nimene din cîți au intrat în curentul cel periculos n-au mai revenit.

Ceasul cel rău, nu altăceva… gîndeam în mine. Cînd nenorocirea te paște n-o poți înconjura;

de-i în urmă ea te ajunge; de-i înainte tu o ajungi.

Această tristă veste a făcut o impresiune enormă în tot cuprinsul orașului. Doxachi Hurmuzachi nu era un om ordinar. Descendent al unei familii vechi boierești el poseda o cultură întinsă, o inteligență superioară și o mare avere fondară în ducatul Bucovinei. Era deputat în Reichstagul din Viena și un filo-român dintre cei mai ardenți. Ziarul băilor din Ostanda a ieșit în dimineața aceea cu numele lui Eudoxiu de Hurmuzachi încadrat în negru și întovărășit de un necrolog foarte mișcător.

Eu unul eram așa de trist că mă hotărîsem să părăsesc Ostanda. În ziua aceea m-am dus la cazino mult mai tîrziu ca să dejunez, și după ce am frunzărit ceva, căci mi să tăiase pofta mîncărei, am stat acolo de urît, neștiind ce să fac, răscolind toate ziarele fără să le pot ceti, cînd deodată pe la oarele 3, văd doi francezi care lornetau marea cu multă atențiune.

„Ce să fie? ” gîndii eu, căci cu toată ațintirea încordată a ochilor mei nu puteam distinge nimic. Mi-am luat deci îndrăzneala, deși nu-i cunoșteam, să-i întreb ce văd pe mare. Atunci unul dintre ei îmi răspunse foarte politicos:

— Vedem ceva, dar noi singuri nu știm ce e. Vreun butoi, vreo sfărămătură de barcă sau vrun cadavru. În tot cazul e ceva care se apropie de mal.

La cuvîntul cadavru care mi-a amintit nenorocirea de dimineață, mărturisesc că mi s-au tăiat picioarele.

După cîteva minute în adevăr am început și eu a vedea cu ochii liberi un punct care cînd dispărea, cînd iar apărea în crețul undelor și care împins de mișcarea fluxului înainta mereu spre țărm. Punctul cela se făcea tot mai mare, mai distins, mai vizibil; a ajuns în curentul cel albastru l-a trecut; a ajuns la stîlpul al 3-lea; l-a trecut. Vai!… acum puteam să-mi dau seama bine ce era. Era în adevăr un cadavru omenesc pe care îl purtau valurile în voia lor și-l aduceau parcă fatal la locul de unde a plecat. A cui putea să fie altul decît a lui Doxachi Hurmuzachi?

Cînd cadavrul a ajuns aproape de stîlpul al 2-lea, eu dimpreună cu toți oaspeții cîți eram la cazino, mișcați ca de o putere electrică, am luat-o la fugă spre „Paradis”, și nu bine am ajuns plini de suflet, că iată cadavrul, care înota voinicește spre mal dînd din mîini și picioare, ieși din unde ca un zeu al mărei sub forma vie și veselă a lui Doxachi Hurmuzachi.

Cine ar putea să spuie nemărginita bucurie ce am simțit cu toții cînd l-am văzut bun teafăr viind cu surîsul pe buze înspre noi și dîndu-ne mîna cu un aer care parcă ne zicea: da bine, domnilor, de ce vă mirați? Apoi înconjurat de noi el se îndreptă spre cabina pe roți unde își lăsase hainele de dimineață și unde noi prin o fericită zăpăceală le-am uitat în momentul cînd îl crezusem mort.

Pe cînd se îmbrăca el în perfectă liniște, ca și cînd s-ar fi întors de la cea mai obicinuită și mai banală preumblare, el ne zicea:

— Ei bine, domnilor, asta nu mi-i întîia oară cînd stau cîte cinci și șase ceasuri în mare. Pe mine apa nu mă ostenește; cînd înot cu fața în sus îmi trebuie o mișcare din palme aproape nesimțită ca să mă susțin la suprafață. Astfel eu pot ceti, mînca și chiar dormi pe apă. Precum un om doarme pe un pat cît de strimt și prin somn instinctiv se ferește de margine, ba doarme chiar calare și nu cade, așa și eu nu mă duc la fund, fiindcă instinctiv palmele mele se mișca făcîndu-și datoria de vîsle. Ș-apoi eu fiind cam gros deplasez un volum de apă destul de mare, care mă face să plutesc de la sine, fără nici o silă, mai ales în apa grea a mării.

El ne spunea toate aceste într-un mod așa de natural, aș putea zice naiv, încît nu-și făcea nici un merit din această însușire a lui de a putea să vagabondeze în toată siguranța ceasuri întregi pe mare fără să se ostenească, fără sa-l sugă apa, fără să-l apuce cîrcei. Vestea revenirii lui se răspîndi cu iuțeala fulgerului între toți oaspeții din Ostanda, și o bucurie nespusă întovărășită de o mare admirațiune cuprinse inimile tuturor.

Imediat ziarul băilor scoase un supliment pentru a rectifica necrologul de dimineață și a anunța cu entuziasm acest extraordinar tour de force a lui Doxachi Hurmuzachi de a fi putut înota șase ceasuri fără întrerupere și de a fi trecut de două ori cumplitul șuvoi albastru care a fost totdeauna spaima înotătorilor.

La orele 7 sara cînd dînsul se prezenta la cazino pentru a prinzi, sutele de oaspeți ce erau acolo se sculară în picioare, și-l primiră cu aplauze și urale zgomotoase. Bietul om n-avea îndestule mîni să le dea la toți, nici îndestul răgaz ca să răspundă la toate întrebările și felicitările. În ochii tuturor el devenise un erou. Frumoasele fiice ale Albionului care se preumblau de obicei așa de înțepate pe malul mării fără să arunce o ochire asupra vreunui muritor, de astă dată uitîndu-și mîndria de rasă nu știau cum să străbată prin mulțime pentru a vedea de aproape pe vestitul înotător, a-i vorbi, a-l felicita, a-i strînge mîna cu efuziune; iar una mai demonstrativă se zice chiar că l-ar fi sărutat.

Lucru ciudat, eu care pînă în ziua aceea nu-mi cunoșteam păcatul de a fi invidios, mărturisesc că grozav aș fi voit să fiu în locul lui înghesuit de atîtea gingașe miss. Ce vrei nu-și poate cineva învinge firea așa ușor!

Mai tîrziu feliurite alte izbînzi atribuite lui au fost puse în circulațiune. Se zicea că ar fi trecut oarecînd Dardanelele înot și că altă dată ar fi scoborît asemine înot Dunărea de la Viena pînă la Peșta în urma unei prinsori. Dar aceste vitejii nu le-am auzit din gura lui, și n-am avut chip să le verific.

Ceea ce-i sigur e că pentru România a fost un mare bine că Hurmuzachi nu s-a înecat în excursiunea îndrăzneață ce a făcut pe Marea de Nord; căci cît a mai trăit a avut timpul să adune din bibliotecile și arhivele Vienei nenumărate documente care se tipăresc și astăzi sub auspiciile Academiei Române și sînt un neprețuit tezaur pentru istoria patriei noastre.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/O_baie_%C3%AEn_Marea_de_NordArticol din categoria Clasici ai literaturii, scris de jonescus. Salvează legătura.

Actul al II-lea (Într-un cabinet medical)

SCENA 1

Asistenta medicului care a supus-o hipnozei pe Fortuna:

-Nu, tu nu ești Fortuna, ci Ana!

Fortuna (pe scaun, ușor nedumerită):

-Ana? Of! Mă strânge zidul (Își strânge haina la piept).

Asistenta:

-Este numai aer aici. Camera este destul de mare…

-Mă strânge zidul! Am un ecou al baladei în ființă. Ce va fi având Manole cu mine, de m-a zidit?

SCENA 2

Asistenta (strigând la medic):

-Domnul doctor, veniți să continuați hipnoza! Ați lăsat-o pe femeie în vremea în care se zidea mănăstirea.

Fortuna (cercetând mirată bărcuța din mână, precum și păpușa reprezentându-l pe pirat)

-Dar ce am în brațe? Oh! M-am salvat acelor vremuri de barbarie! Am umblat în straie zdrențuroase pe ulițele unui sat. De ce m-ați abătut de la vremea contemporană?

Medicul (în halat alb):

-Nu mai știai cum te cheamă și ce ți s-a întâmplat. Am încercat să aflăm, prin hipnoză.

Fortuna:

-Oh! Zidul rău mă strânge… Brațele mă dor (se uită la brațe – care poartă urme de agresiune).

Doctorul:

-Ai venit cu vânătăi la noi și amnezică.

Fortuna:

-Atât de bine îmi aduc aminte de Caesar și de vajnicul pirat, dar de cine m-ar fi agresat, nu! Tot necăjită eram și în trecut: bântuiam dezorientată pe ulițele satului. (Către medic). Într-o perioadă fericită nu m-ai dus! Nu îți este milă de mine? (Zice acestea, pe un ton de șagă)…

Medicul:

-În fața agresorului, intenționam să te aduc, să-i aflăm numele, dar, văd, nu s-a putut… Nu ai vrut. Pesemne, ți-ar fi fost mai rău în fața lui, decât ai fi pățit în lumea în care, mental, ai ajuns…

Fortuna:

-De ce să-l fi ocolit pe nemernicul care m-a lovit? (Se uită, din nou, la brațe și începe:) Manole, Manole, zidul rău mă strânge.

Medicul:

-Și-a revenit pe jumătate numai, dar este bine: pare a fi ajuns la momentul confruntării. Voi juca eu rolul lui Manole.

Femeia:

-Manole! Manole!

-Aici sunt. Așteaptă: Am avut un vis, în care Bogomil mi-a transmis să aduc un sacrificiu, pentru rezistența mănăstirii, altfel, ce zidesc ziua, se va surpa noaptea…

-Nu ți-e milă de mine? Am copil în pântec.

-Nu am de ales: am jurat, față de ceilalți meșteri, să zidim pe aceea care prima va ajunge, la noi, cu mâncare.

-Ei, uite, zice femeia semiconștientă, ei și-au anunțat consoartele să vină mai la urmă: le iubesc mai mult decât tu mă prețuiești pe mine!

-Destinul meu este capodopera – mănăstirea va dăinui și de mine oamenii își vor aminti, precum și de tine.

-Nu mă înveselește deloc ipostaza, dimpotrivă, simt în suflet durerea copilului care nu va apuca a se naște. Întreprinde ceva! Nu-i mai presus jurământul decât viața mea. Schimbă destinul!

(Pe fundal, se prefigurează destinul copilului ajuns mare: nașterea și mersul la școală).

În copilul de pe ecran, doctorul începe a se recunoaște pe sine.

Doctorul (cu surprindere vie):

-Eu sunt acela, din povestea de pe ecran! Oare ce s-a întâmplat? (Către femeie): Îți schimb soarta. Îl dau pe Manole la o parte. (Către Manole, în mod fictiv): Du-te în istoria ta, a spațiului creației tale, intră în mănăstire și stai în altar și roagă-te Domnului să intervină peste Bogomil și să ți se nască fătul sănătos tun! Omul este capodopera universului, nu manopera meșterului zidar.

Femeia:

-O, Manole, iată-mă, ies de sub pătură: ce va fi fost visul meu?

Medicul înspre asistente: Of, am trecut de momentul greu. Am apropiat-o pe pacientă de orele zilei de ieri, sper.

–

lovită de soț, motiv pt care nu a primit ajutor bănesc în regresiunea psihică, la care a fost supusă.

Tu ești mama mea!

Să vă plâng un cântec sau Să vă cânt un plâns (Editura MJM, Craiova, 2022) este titlul celei mai recente cărți, semnate de Mihalache Tudorică. Pilda (care a inspirat această denumire a antologiei de față) a fost istorisită de autor: „Când a căzut Adam, Dumnezeu l-a izgonit din cer, că au greșit și Adam și Eva… Dumnezeu îl auzea plângând pe Adam. La un moment dat, Dumnezeu cheamă un înger. Tinere înger, du-te la Adam și spune-i să nu mai plângă, fiindcă nu mă pot odihni, auzindu-l plângând și ziua și noaptea… Va veni și vremea lui. Și când să iasă îngerul pe ușă, îi zice, din nou – A! tinere înger, și nu uita – dezvață-l să plângă… Dacă poți, să-l înveți să și cânte”. Ideea este că, indiferent dacă Adam și-a alinat sau nu suferința pierderii paradisului, rămâne, până la sfârșitul veacurilor, teribila surpare a armoniei originare. Dacă Adam își va fi deplâns noua soartă, părintele Mihalache Tudorică își strigă disperarea („Satul românesc a murit!”), în versuri de anvergură actuală. Sentimentul prim al unei astfel de constatări, pe care părintele a clamat-o în public, este singurătatea, al cărei sinonim semantic poate fi singularitatea (în plinătatea concluziei amare, care-l face pe autor să cânte, pentru a-și atenua starea, într-un sat atât de metamorfozat, încât mai mult pare oraș). Deodată sau în istoria recentă irosite ori schimbate cu stâlpii orașului, reperele spațiale (moștenite) ale satului sunt înlocuite, de către poetul rătăcitor, afectat de condiția dezrădăcinatului, pe care încearcă a o estompa cântând, asemenea zeului Pan, cu părți ale cosmosului: „M-ai ținut la poartă ca pe un câine / sub nins nebun și tremuram de frig. / Mie mă închinam și nu puteam să strig. / Cu fața-n sus și-mi ningea în gură, / doar cerul îmi era acoperiș” (Nici îngerul). Reproșurile aduse divinității, deocamdată îngerilor și nu lui Dumnezeu Însuși, vin în urma unei anxietăți, a cărei cauză este dublă: pe de o parte, poetul vrea să-și trăiască, până la capăt, viața care i-a fost dată, iar, pe de altă parte, nu este mulțumit cu spațiul în care este obligat să-și ducă existența; mâhnirea este întărită, în mod paradoxal, de cunoștința, dobândită în sălile de curs (ale Facultății de Teologie pe care a urmat-o la București), potrivit căreia, la începuturile lumii, raiul se întindea pretutindeni – viziune susținută și de Mihai Eminescu în poemul postum, Povestea magului călător în stele. Tot ca un mag își pare sieși poetul însuși, iar locul refugiului său este o replică antagonică la peisajul romantic (pe care-l străbate protagonistul eminescian, în drumul către acel mag atotștiutor). Fereala de Dumnezeu rezultă dintr-o supărare și dintr-o teamă, totodată, de a nu fi văzut și trecut pe lista celor cu sfârșitul aproape, întrucât el, poetul, aspiră la eternitate – tendință ilustrată abia în finalul textului, ca o surpriză revelatorie a fugii de societate: „Am văzut cerul / Rar / Și numai noaptea, / Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. / Vierme prin viermi și duh printre duhuri, / Văzduh înghițit de mii de văzduhuri / Am trăit aproape pe furiș / (…) / În guri de șerpi, de vipere și șobolani / Mi-am aflat somnul și odihna / (…) / De râm pământul / Sau, / Precum ciocănitoarea, / De sap în scoarță viermii / Ca să fiu sătul, / Dă-mi, Doamne, viață, / Să trăiesc destul!” (Arătarea). Aparenta bravură (de trăire, pe furiș, în vizuini) exprimă, de fapt, avalanșa zbuciumului interior, care, în impactul cu lumea reală, s-ar amortiza, pe când, într-un loc ascuns, precum adăpostul pe care animalele și-l fac sub pământ, menține veghea trează, asupra a ceea ce mai poate oferi omului cerul: este ca în Alice în Țara Minunilor, de Lewis Carroll, când fetița ocupă scorburi (spații extrem de mici, față de corpul firesc al unui copil), mulțumită diverselor surprize pe care le descifrează și care o ajută în metamorfoze, de la mare mic sau viceversa. Pentru poet, puterea ajustării acționează la nivelul viziunii și nu corporal, deși impresia este concentrată pe detaliul fizic, precum în procedeele artistice specifice lui Tudor Arghezi, care, prin metonimie ori sinecdocă aderă la poarta divinității.  

Mustăți de abur ies din punga de popcorn 
și fac din aerul camerei 
o față prelungă. 

Grădinile suiseră în floare,
în zadar, le-ai fi căutat în preajmă, 
numai gardul rămăsese la drum, 
ca semn al sprijinitului meu de uluci, 
pe când, vrăjit de amor, 
te așteptam și nimic nu-mi mai trebuia. 

Ne luăm de mâini, însă, acum, 
și traversăm strada fericirii, 
care s-a întins în sufletele noastre, 
cu popas de înghețată, pe o bancă, 
sub coastă.

Ce liniște descoperim în propriul nostru sine! 
O vorbă a firului de iarbă, 
dacă se ivea, 
o auzeam atât de bine!

În crengi, se preocupă să cânte un cuc,
pe care-l răsplătesc, în mod generos, 
cu versuri, elaborate în această amiază de gală. 

Cele 77 de poeme (Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2023) sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument.

Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile (ca „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote” – Lună indiferentă) cheamă ecoul în ajutor.

Volumul (dedicat părinților Marin și Aurica Deaconescu) poate fi considerat autobiografic – vârste explorate retroactiv, din perspectiva aceluia care socotește a fi irosit, într-un fel sau altul, dar fără voie, ce a câștigat, cu fiecare an în parte. În primul an, poetului i s-a dăruit „limba iubirii”. În veleatul secund, i s-a insuflat credința strămoșească (Biserica din suflet). La vârsta de trei ani, legătura cu mama a devenit pregnantă. Ce i se pare poetului a fi pierdut din anul al patrulea al vieții: capacitatea propriilor cuvinte de a concorda, în orice moment, cu inima („ce păcat că uneori cuvintele / Nu spun adevărul / Și ce simte inima”). De asemenea, a dispărut iluzia (care-l fermeca pe la cinci – șase ani) că înflorirea trandafirilor și a grâului pe câmp este o minune, fiindcă vegetalul este văzut acum în degenerare: „Bobul de grâu a încolțit / În palma mea, o mână de pământ, / Lacrimile îl vor uda” (Drum fără întoarcere); „Tristețea ultimului trandafir, / Sub stropii de ploaie ai toamnei, / Îmi rănește inima” (Inimă de prisos). Odată cu al șaptelea an al vieții (cifră simbolică: din șapte în șapte ani, celulele corpului uman se transformă în întregime), începe formarea sentimentului de iubire, ca un făt în pântecul mamei: „Te știu, te simt, / Ghemuită în mine/ (…) // Pe patul de iarbă, proaspăt cosită, / Roua își face de cap, / Iar tu, ghemuită în mine, / Îmi zidești inima” (Îmi zidești inima). Iubirea aduce cu sine și posibilitatea de a scrie despre ceea ce poetul (aflat încă la vârsta copilăriei) simte (ca urmare a mersului la școală și a descifrării alfabetului): „Sau ești o pasăre care zboară / Deasupra inimii mele, / Asemeni unei țări ce te așteaptă, / Să vii pentru totdeauna. / Poezie încă nescrisă” (Poezie încă nescrisă). Tot devreme, se manifestă și conștiința încadrării în timp, dar, față de vlăstarul în creștere, orele (care degradează totul în trecere) nu au încă putere: „Am în inimă mai multe orologii” (Orologii trăgându-și sufletul).

Luna martie (în care poetul s-a născut) este demnă de reținut, datorită unui eveniment important: apariția pe lume a surorii Mioara. Bucuria trăită la acel moment a fost atât de mare, încât, astăzi, poetului îi este dor de tot ceea ce ziua respectivă a însăilat: ghiocei, fulgi, precum și un „vârtej de rândunici” (Martie). Prima întrebare asupra impasibilității statuii și a unor oameni ca statui față de suferința altora îi zguduie sufletul în următoarea perioadă, precum și propria durere față de abstracta (în aparență) îndurare a intemperiilor, de către elementele care alcătuiesc natura înconjurătoare: „Spune-mi oare, / De ce sufletul mă doare, / Când iarba de sub picioare, / Cade-n genunchi și moare, / Pârjolită de soare” (Val gonit de mare); acest poem exprimă sentimentul înstrăinării de copilărie. Admirația pentru natura terestră, a cărei rezistență față de pârjolul solar etc. este ca un model pentru om, este motivul care-l face pe autor să exclame, ca în fața unei revelații: „Bună dimineața, floare frumoasă!” (Ca altădată…) și să redenumească înfățișările concrete ale misterelor, cum sunt florile („Ai obrajii îmbujorați, / Gata să se prefacă în aripi, / Zburând dincolo de timp, / Acolo unde nu se mai termină niciodată iubirea”. Cinematografia americană, inventatoare a cyborgului, s-ar putea inspira, din aceste stihuri, pentru a compune un „transformer” și la nivelul plantelor, chiar un robot de forma unei flori, explorator pe Marte.

Prima dragoste, sentiment care inaugurează perioada tinereții, nu se uită: cadrul (care i-a asigurat desfășurarea emoționantă) este interiorizat definitiv („Va veni vremea când ne vom întâlni, / Pentru prima și ultima oară / Lângă troița îmbătrânită din piept” – Candele și trandafiri).

Poezie. Pentru Ines este o ars poetica, datorită prezenței mijloacelor artistice specifice lui Ion Deaconescu, precum și exprimării viziunii sale asupra lumii; este o ars poetica modernă, datorită existenței unei metafore centrale (respectiv, poezia), de a cărei înțelegere depinde descifrarea întregului text. Atuul manierei este surpriza. Imaginile artistice sunt neobișnuite, consecutive unui discurs firesc, conceput în seama unei realități familiare oricărui tip de cititor: „E poezie în ochii tăi mirați, / De parcă întrebi de ce inima / A luat-o razna, / Când privighetoarea cântă / În palma zorilor, la ceas de rouă, / Semn că soarele e stăpân / Peste lume. // Poezie e când Dumnezeu / Trimite ploaia peste pământul crăpat / De sete”.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a suporta o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Cele 77 de poeme sunt scrise de la „răsăritul până la apusul soarelui” – ne mărturisește autorul, Ion Deaconescu, în Argument. Răsăritul și asfințitul sunt metafore pentru începutul și apusul vieții. Cuvintele sunt aspecte ale logosului care a înființat universul: de aceea, ele au abilitatea subtilă de a ne dojeni „pentru răul făcut”, dar și de a ne mângâia pe frunte, pentru îmblânzirea ecoului aceluiași rău. Care sunt cauzele pentru care propriile cuvinte ne pot evita: 1) „am inventat timpul și vârsta”, 2) nu mai socotim mister al creației apariția bobocilor de trandafiri, 3) „nu mai știm să atingem cu talpa goală / răcoarea bobului de rouă”.

Teama de a mai păcătui este atât de intensă, încât „inima mea să mai bată nu mai vrea” (Biserica din suflet), întrucât „sfinții s-au ferecat” în biserica interioară, iar a trăi pe mai departe, la fel ca până în prezent, cu bune și rele, fapte ale imboldului, înseamnă a depopula propria ființă de rezidenții aceștia evlavioși. Când s-a împăcat cu divinitatea, preocuparea primordială a poetului a devenit aceea de „a găsi, în sfârșit, / Drumul ce va duce / De la inima mea, / La a ta” (Rătăcitorul).

Unul dintre laitmotivele cărții este „ecoul”: la început, valența acestuia este de a face să răsune dublu orice eroare comisă și este meritul poetului că îl limitează, apoi, pentru a-și crea culoar și a se desăvârși în lupta cu lumea mercantilă, versurile. precum „niște baionete / Ori săbii de Toledo, / Așteptând doar un semn, să învingă această viață, / Plagiată și vândută / Pe câteva bancnote”, cheamă ecoul în ajutor – Lună indiferentă.

77 de poeme este și un volum de previziune. Astfel, la anul, când va împlini 77 de ani, Ion Deaconescu se vede sub avalanșa cuvintelor, care ajung independente. Față de o asemenea ipostază, de a îndura o eventuală dictatură, chiar dacă numai de ordin lingvistic, poetul se decide a reveni la sine însuși, fără zestrea lexicală presupusă de un sentiment pe care l-a consfințit o viață în lirică, anume iubirea. Și în această situație (de abandonare a unor câmpuri semantice), tot nu i-ar fi mai lesne să scrie, întrucât vocabulele au aflat că demiurgul lor, care le-a potrivit într-un edificiu fundamental, propria-i operă, a inventat vârsta, fapt pentru care l-au tot certat.

Finalul volumului este shakespearian, prin aluzia că lumea este o scenă. Disponibilitatea de a renunța la condiția de poet în mod fățiș este, deopotrivă, nostalgică și liberatoare („La o anumită vârstă pare desuet / Să mai scrii poeme de dragoste / Este ca și când un cântăreț bătrân / Se mișcă împleticit pe scenă”).

Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.

Ce să mai spun, când roiurile (de albine, n.m.) fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin. 
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori, 
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).